GAŢU 70: „Am preluat clubul Steaua ( N.R. între 1997-1998) pe minus 7 milioane de dolari şi într-un an l-am dus la minus 800.000 de dolari„
Sportul românesc îl sărbătoreşte azi, 20 august, pe Cristian Gaţu, care împlineşte o vârstă respectabilă, 70 de ani! Vorbim de unul dintre cei mai mari sportivi ai României din toate timpurile, dar şi de un conducător important al sportului românesc în ultimii 30 de ani, al Stelei Bucureşti, al Ministerului Tineretului şi Sportului, al COSR, al Federaţiei Române de Handbal cu care s-a identificat după 1996.
- Astăzi, Cristian Gaţu, înaintat la gradul de general în 2007, este retras din activitate, ceva mai liniştit după ce Adunarea Generală a FR de Handbal l-a ales preşedinte pe Alexandru Dedu la începutul anului 2014. Aflat acasă la Beiuş, dublul campion mondial a acceptat un dialog cu ProSport, cu ocazia aniversării a 70 de ani!
LA MULŢI ANI! Cum vă simţiţi la 70 de ani?
Ceva mai în vârstă, dar nu s-au schimbat prea multe lucruri faţă de aniversările precedente. Am mai mult timp liber, încerc să mă acomodez cu acest lucru, dar nu prea reuşesc. Tot mă consolez uitându-mă la handbal, la fotbal, la tenis, am devenit robul televiziuni şi al emisiunilor sportive.
Şi vă place ce vedeţi?
A început să-mi placă anumite chestii. De fotbal n-am ce să comentez, se joacă haotic la noi, se fac transferuri peste transferuri, am sesizat o instabilitate şi financiară, şi strategică. Handbalul este şi el în cursă cu fotbalul la această instabilitate.
Cum recepţionaţi handbalul din faţa televizorului?
Sunt semnale bune la masculin, locul 8 la un Campionat Mondial de tineret e altceva. La fete suntem în regres, dar încă suntem acolo la cel mai înalt nivel şi scoatem în continuare talente pe bandă rulantă. Urmăresc cu atenţie în aceste zile evoluţia naţionalei de junioare (n.r. Under 17 care participă la Campionatul European din Macedonia) care are evoluţii oscilante, inerente la această vârstă, dar meciul cu Slovenia (n.r. 34-25) m-a impresionat.
„Asta a contat şi atunci, în anii ’80, n-am ţinut cont de Ceauşescu, de regim”
Există vreun moment important din viaţă asupra căreia aţi mai reflecta dacă aţi mai avea ocazia?
Mi-am făcut o retrospectivă şi am ajuns la nişte concluzii, pe care le scriu şi în cartea mea. Nu regret nimic din ce am făcut, am investit mult suflet în tot ce am făcut. Concluzia este că trebuie să răspunzi de ce faci tu, nu ce fac alţii. Când eram pe teren, răspundem eu, când am ajuns în lojă lucrurile s-au schimbat, nu au mai depins doar de mine. Am stat 4 ani în Italia (n.r. 1979-1983) şi poate aş mai reflecta puţin dacă aş avea din nou ocazia, poate aş schimba puţin macazul.
În sensul dacă v-aţi mai întoarce în ţară sau nu?
Se întâmplă multe lucruri care mă întristează, dar sunt român şi mor român. Asta a contat şi atunci, în anii ’80, n-am ţinut cont de Ceauşescu, de regim.
Cum aţi ajuns la handbal?
Eu am făcut fotbal de la 7 ani, mi-a plăcut foarte mult, la Tănărul dinamovist! Am ajuns chiar până la nivel de tineret, chiar şi testat la prima echipă. Am făcut fotbal până în 1963, când am pierdut finala la tineret cu Farul, dar din 1959 cochetam deja şi cu handbalul. La şcoală se făceau selecţii adevărate, aşa au venit şi la noi în clasă, să ne recruteze. Băieţii au optat pentru handbal şi s-au dus la Recolta, eu nu am vrut să aud aşa ceva, eram la Dinamo la fotbal! Dar a venit o iarnă, când eram în vacanţă la fotbal. Antrenorul-profesor Francisc Spier a venit în timpul unui meci de fotbal şi l-a oprit, după o zi în care lipsise din cauza unei gripe. Credeam că va lipsi şi în ziua respectivă, astfel că ne-am încins la un joc, aşa cum era pe vremuri. Astfel, de la fotbal s-a trecut la handbal, mi-a fost jenă să plec aşa că am rămas la antrenament.
Şi cum aţi optat în cele din urmă pentru handbal?
A început să-mi placă handbalul, parcă era pentru mine, chiar dacă aveam deficienţe fizice. Mă uit acum la un Kicsid, Birtalan şi alţi colegi şi mă doare gâtul (n.r. râde) când mă întorc după ei. Mai târziu, după ce m-am lăsat am aflat că am avut şi un picior strâmb.
Adică?
În timpul activităţii de handbalist nu am avut niciun inconvenient, mi se formase astfel piciorul pentru că loveam mingea mai mult cu exteriorul. În timpul JO din 1992, la Barcelona, în timp ce mă aflam pe plajă, am simţit o umbră asupra mea. Era Maximov, fostul handbalist al URSS, care a venit să-mi dea mâna şi mi-a spus atunci că mereu aveau o problemă cu fenta mea de stânga. Când puneam jos piciorul meu stâng, care era strâmb, toţi fugeau în dreapta.
„Când am revenit acasă, am stat în şedinţă 2 zile, câte 4-5 ore şi ne-au acuzat că ne-am bătut joc de echipa naţională. Iar de atunci ne-au ţinut în priză până în 1970, când România a redevenit campioană mondială”
Revenind la alegerea dintre handbal şi fotbal…
Tatăl meu, om de sport, a negociat cu Feri Siper şi Ştefan Stănculescu. A discutat cu antrenorii şi au stabilit că era mai bine la handbal. Nea Fane nu s-a oprit, iar eu l-am urmat pe profesor la RapidBucureşti, în Divizia A. Am retrogradat, dar echipa a mers binişor, de la 1 punct când am sosit alături de alţi doi colegi am făcut 10-11 puncte.
De la Rapid aţi ajuns la Steaua?
Via Ştiinţa Bucureşti. Intrasem la Facultate la Construcţii şi am rămas restanţier la Mecanică. Doamna profesoară Hanganu, căreia îi plăcea şi sportul, primise o temă, să mă aducă la Ştiinţa. Când m-am dus la examen, normal, nu m-a primit, mi-a spus că am absenţe, că nu sunt pregătit. Totodată, mi-a bătut un apropo, poate mă mut şi cu sportul la Ştiinţa. M-am mutat, iar apoi la restanţă am luat nota 9, dar eu eram la fel de pregătit ca şi în vară. La Ştiinţa m-am întâlnit cu eternul meu rival, Gică Goran, cu Marinescu, cu Samungi şi cu Nea Măndel (n.r. antrenorul Eugen Trofin). Mai târziu au venit Radu Voina, Gabriel Kicsid, Fane Orban. Practic, osatura naţionalei de tineret. Am intrat în Liga Naţionaklă cu Ştiinţa Bucureşti şi i-am bătut şi pe Steaua, şi pe Dinamo. Nu eram sentimentalişti ca astăzi, când intram în teren încercam să-i batem pe toţi, să încrsiem, cât puteam. Astăzi, jucătorii se mai relaxează, îi mai doare piciorul.
De ce aţi optat pentru Steaua şi nu pentru Dinamo, unde aţi făcut şi junioratul la fotbal?
Goran, Marinescu s-au dus la Steaua în 66. Era normal ca şi eu să optez pentru Steaua după ce am terminat facultatea în 68. Până la urmă, aproape toate produsele lui Trofin s-au concentrat acolo. Iar prin continuitate am ajuns în grup şi la echipa naţională.
Vă mai aduceţi aminte de debutul la echipa naţională?
Da, a fost un meci cu Germania Federală, în ’64. Atunci am fost luaţi la lot eu, Goran, Licu şi Penu. Am jucat pentru prima dată în faţa a 16.000 de spectatori. Am mâncat bătaie la 2-3 goluri, dar după acel joc am rămas în anturajul naţionalei de seniori, ne-au agreat bătrânii. Aş fi vrut să joc alături şi de Petre Ivănescu, dar n-am avut ocazia. Am refăcut amiciţia după ce m-am lăsat şi eu de handbal.
Debutul d-voastră la un turneu final a fost în ’67, când România a câştigat şi medalia de bronz…
Am luat bronzul, deşi trebuia să câştigăm acel Campionat Mondial. În semifinala contra Cehoslovaciei am condus cu 5-1, 8-3, am ratat şi 5 aruncări de la 7 metri, printre care şi subsemnatul una, iar în final am mâncat bătaie. În loc să câştigăm la pas finala, ne-am luat la bătaie cu ruşii în meciul pentru locurile 3-4. Când am revenit acasă, am stat în şedinţă 2 zile, câte 4-5 ore şi ne-au acuzat că ne-am bătut joc de echipa naţională. Iar de atunci ne-au ţinut în priză până în 1970, când România a redevenit campioană mondială.
„Am luat 4 din 5 titluri în 13 ani. Franţa a câştigat 5 titluri în 20 de ani şi din mai multe încercări. Singurul regret al generaţiei noastre a venit însă după Mondialul din 67”
De-a lungul istoriei, România a cucerit patru titluri mondiale, dar sunt multe voci care susţin că România trebuia să aibă, de fapt, mai multe titluri azi. Care este părerea d-voastră?
Din în 1961 şi până în 1974, România a pierdut un singur titlu mondial, dar cu revenire după bronzul din ’67. Dcaă am fi beneficiat de actualul regulament, cu Mondiale din 2 în 2 ani, dar şi cu Europene în anii în care nu se joacă Campionat Mondial, aveam cu siguranţă mai multe trofee. Handbalul românesc încă figurează în Cartea Recordurilor. Am luat 4 din 5 titluri în 13 ani. Franţa a câştigat 5 titluri în 20 de ani şi din mai multe încercări. Singurul regret al generaţiei noastre a venit însă după Mondialul din 67.
La ce vă referiţi?
După un Campionat Mondial de seniori a urmat unul de tineret. Am câştigat locul 1, am acasă afişul competiţiei, am acasă şi medalia pe care scrie Campionatul Mondial, dar după competiţie, pentru că nu le-a convenit unor domni din Germania, s-a considerat că acel turbneu final a fost unul experimental. După ce ne-au dat medalii, ne-au spus că este amical? Istoria handbalul ar trebui să introducă şi această medalie, pentru care am muncit. Deocamdată este un titlu furat.
Cum a venit momentul retragerii din activitatea de sportiv?
Mă frământa acest gând încă după Mondialul câştigat în ’74. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a dat un sfat de care am vrut să ţin cont, să-mi aleg cu atenţie momentul în aşa fel încât să fiu întrebat de ce m-am retras în loc de ce nu mă retrag. Mă obseda acest gând şi începusem să mă controlez dacă mai rezist fizic, mental. Mi-am dorit să mă retrag însă după Marele Şlem din acea perioadă, adică titlul mondial, Jocurile Olimpice şi Cupa Campionilor Europeni. Nu ne-au „ajutat” însă ruşii, ne-au învins în finala olimpică de la Montreal.
După ce aţi agăţat ghetele în cui, aţi avut diferite funcţii la Steaua, COSR, MTS, iar în final preşedinte la FRH. Aveţi regrete după toată activitatea depusă?
M-am asociat cu toate eşecurile şi mi se pare normal. Dar n-aş mai face greşeala asta, atât timp cât nu depinde de mine. Regret că la FR de Handbal nu mi-am făcut o echipă. De teamă să nu periclitez firma federaţiei am bătut până şi la maşina de scris, am stat şi cu mâna întinsă pentru a aduce bani la federaţie, am făcut şi pe organizatorul de competiţii. Iar la şedinţele Consiliului de Administraţie fixam ceva împreună, dar plecam singur la drum. În şedinţe erau oameni care ridicau mâna şi până în tavan, dar până la urmă am fost lăsat să fac lucrurile singur. Am multe regrete. Sunt şi eu om, iar din punct de vedere al umanităţii nu îmi reproşez nimic.
Din perioada Steaua, cât aţi fost preşedinte, regretaţi ceva?
Ăsta este un alt tip de regret. În primul rând regret că l-am întâlnit pe Victor Babiuc. Am stat un an de zile ca preşedinte la Steaua ( N.R. între 1997-1998), am preluat clubul cu minus 7 milioane de dolari şi l-am lăsat cu minus 800.000 de dolari. Apoi, m-a desărcinat Babiuc. Motivul a fost că nu am făcut reformă la club, adică să desfiinţez secţiile de kaiac-canoe, canotaj, gimnastică, adică sporturi olimpice grele cu tot tot cu campioni. I-am spus să dea un Ordin şi în execut, dar el a vrut să omoare secţiile cu mâna mea şi n-am fost de acord.
„N-am stat nicio zi în spital, asta este o performanţă”, Cristian Gaţu
- Cristian Gaţu s-a născut pe 20 august 1945, în Bucureşti
- Şi-a început activitatea sportivă ca fotbalist, dar s-a consacrat ca unul din cei mai mari jucători ai României din toate timpurile
- Performaţe majore: dublu campion mondial (1970, 1974) şi medaliat cu bronz în 1967; câştigător al CCE cu Steaua (1977); dublu medaliat olimpic, bronz la Munchen 1972 şi argint la Montreal 1976
- S-a retras din activitate în 1978
- În perioada 1979-1983 a fost antrenor în Italia
- 1983-1984, şef al secţiilor nautice de la Steaua
- 1984-1988, secretarul CS Steaua
- 1989-1990, şeful secţiei de fotbal Steaua
- 1990-1991, vicepreşedinte Steaua
- 1991-1993, ministru secretar de stat MTS
- 1993-1997, Decanul Facultăţii Militare de Educaţie Fizică
- 1997-1998, preşedinte Steaua
- 1997-2001, vicepreşedinte COSR
- 1996-2014, preşedinte FR de Handbal
Interviu realizat de Marius Huţu și publicat în prosport.ro, de unde a fost preluat.
Nota Redacției
- Gațu în 1974:
- Gațu în 2015: „Am stat un an de zile ca preşedinte la Steaua ( N.R. – între 1997-1998), am preluat clubul cu minus 7 milioane de dolari şi l-am lăsat cu minus 800.000 de dolari„.( N.R. – E vorba de pierderea anuală (profit/pierdere), nu datoria. Datoria era mult mai mare. Asta arată în ce situație financiară jalnică a dat MApN în 1998 secția de fotbal CSA Steaua la asociația AFC Steaua, cu datorii cu tot.)