Un lucru e sigur: că nu ştim nimic. Nu ştim ce se va întîmpla cu o sumedenie de echipe stînd confortabil cu un picior în groapă. Nu ştim dacă vor fi în prima ligă 14, 18 sau 20. Sau dacă nu cumva va fi un campionat deschis, variind precum cotele apelor Dunării. Un campionat în care se va retrograda pe cale naturală. Nu ştim dacă virtuala campionă a Mureşului de pe pînă ieri nu se va transforma mîine într-o fantomă. Nu ştim dacă uimitoarea şi ciudata echipă a Craiovei nu va fi măturată de vreo decizie a TAS-ului, devenit un colţişor helvet de Românie. Şi mai ales nu ştim ce va fi cu Steaua, echipa de care se leagă toată povestea. Ştim ce a zis omul care îi hotărăşte destinul, dar putem fi siguri? Ca de obicei, şi-a bătut vorbele cap în cap. A zis că nu mai vrea să cheltuiască mult, apoi a spus că are ambiţii de primăvară Champions. A anunţat 6-7 sosiri. Şi patru plecări. Vrea disciplină în vestiar şi jucători tari în fizic (un răspuns celor care, ca Arlauskis, critică înlăturarea cinică a lui Gâlcă). Asta ar fi ceea ce vrea. Dar ce va fi, ca să mergem pe logica lui, doar bunul Dumnezeu ştie. Că aşa a fost şi cu ce-a fost. Un război gata pierdut s-a transformat într-o victorie absolută. Să te cruceşti, nu alta!
Iată scena: Steaua contemplă de pe un cal alb un teritoriu calamitat. E cea mai tristă dimineaţă a bucuriei. Campioana e acum pentru prima divizie ce era SUA pentru Europa după Al Doilea Război. Imaginaţi-vă o ligă fără ea. La fel cum şi ea ar trebui, dacă poate, să-şi imagineze o viaţă de una singură. Steaua să fie recunoscătoare glonţului care i-a trecut pe la ureche şi, dacă e ceva ce ar trebui să ştie, e fix asta, că suspansul de pe urmă a salvat această turmă. Steaua e puternică sau slabă împreună cu celelalte, indiferent de bogăţia ei şi sărăciile lor. De aceea ar trebui să gîndească un plan Marshall pentru Liga 1. Să ajute celelalte echipe să existe, să le cumpere jucătorii la preţuri civilizate pentru a le întări finanţele şi, da, capacitatea de a i se opune. Fobia lui Becali faţă de ceea ce nu cunoaşte poate fi aici o salvare. Dar esenţial e să nu se zgîrcească în stilul pe care şi l-a impus de cîţiva ani, nu e momentul. Pauperizarea adversarelor se va întoarce împotriva lui. În această criză trebuie să funcţioneze un lanţ antitrofic – nu să-l mănînci pe celălalt, ci să-i dai de mîncare. Nu e milă, e logică. Acest fotbal, ca şi lumea după ultima mare conflagraţie, e nevoit să se reinventeze. Dinozaurii vor dispărea. Iar între cei care vor rămîne prea puţin va conta cine e regele şi cine e nebunul într-un castel semiprăbuşit. Iată deci şantierul casei comune.
Ştim. Ca de obicei cînd ne apucăm de făcut o casă cele mai mari spaime le avem cu „meşterii”.
Radu Naum
Preluare de pe blogsport.gsp.ro/naum