Doar neștiutorii în ale fotbalului îl pot aprecia pe Gâlcă, antrenorul. Poți să îl placi pe Gâlcă, omul, caracterul, ex-fotbalistul … dar ca antrenor, Costelinho m-a făcut să-l regret pe Stoichiță.
Cele trei trofee nu sunt, în niciun caz, un argument de luat în seamă pentru a dovedi priceperea întru management fotbal a lui Gâlcă. Joe Fagan, de-exemplu, a câștigat trei trofee în primul său an de antrenorat principal la Liverpool. Chit că avea în spate o carieră impresionantă de antrenor secund și parte a echipei lui Shankly, nu a mai antrenat niciun club de fotbal după plecarea de la Liverpool și mai toți cormoranii recunosc că echipa a jucat în cei doi ani de management Fagan din inerția efectului Shankly-Paisley. La Gâlcă e și mai rău – a eșuat la echipa secundă a Almeriei, prin Liga a III-a, a primit un job în loturile României ca efect al acelei „colegialități” de generație și a ajuns la Steaua în plină anarhie la nivel de conducere (patron și președinte la pârnaie, manager la altă echipă).
Despre jocul Stelei din acest an nu se pot spune multe – omul a luat un lot de jucători obișnuiți cu un joc rapid, de contraatac, ce nu depindea de atac (secțiunea cea mai slabă din cei doi ani Reghe), cu o pregătire fizică ireprosabilă (meciurile cu Ajax și Chelsea nu sunt importante datorită scorului, ci faptului că echipa noastră s-a arătat egală din punct de vedere fizic al echipelor foarte bune din Occident) și a transformat-o într-o clonă spaniolă, prelungind inutil fazele cu pase pretențioase, nepotrivite pentru jucătorii rudimentari din Romania, impunând ca pregătire fizică jocul cu mingea (care nu e la mare căutare nici în Occident – nu poți învața un jucător de 25 de ani să paseze dacă antrenorii de la echipa sa de juniori nu și-au facut treaba), ignorând total talentul lui Reghe de a face schimbări rapide în situații de criza etc. Relația cu jucătorii a fost în general dezastruoasă, variind de la indisciplină crasă (nuntă organizată în perioada cea mai critică a sezonului) la inabilitatea de a-i mobiliza în momente fundamentale.
Da, Reghe era un cocălar, nevasta-sa o prezență prea agresivă, iar plecarea a fost o dezamăgire din punctul de vedere al destinației (așa cum m-a surprins negativ și Dan Petrescu în același an). DAR … Reghe a fost un adevărat antrenor. În cei doi ani ne-a adus un fotbal de calitate ce nu se mai jucase în Ghencea din anii ’90 (și, aș îndrăzni să spun, cei mai buni ani ai perioadei ’90). Ne-a modernizat din punct de vedere al metodelor de antrenament (cred că asta e cea mai mare critică pe care i-o aduc lui Gâlcă – involuția legată de preparatorul fizic), ne-a format într-o echipa ce și-a câștigat titlul pe teren, fără discuții, cu goluri multe, cu un parcurs european excelent. Nu a fost el cel care a inaugurat seria de succese împotriva dinamoviștilor, dar e cel care a adus-o la apogeu. La acel 5-2 se auzeau, pe stadion, mai bine dinamoviștii decât cei din peluzele steliste, dar ce mai conta cand simțeai în aerul acelei seri umilința oferită unui adversar îngenuncheat?
Și, la fel de important, Reghe a înteles cum se poate vorbi cu Becali – ne pupăm pe bot în public, ne numim frați de cruce, dar echipa o fac eu. Gâlcă a crezut că tăcerea înseamnă demnitate, așa cum violul la care nu reziști se numește sex de calitate.
Autor: Alexandru H
Notă
Fără să-i cer permisiunea, am făcut din comentariul lui Alexandru articol, pentru că avea toate elementele, fiind scris chiar mai bine decât articolul la care a comentat. Felicitări!
XRay