home
18-02-11

Vremuri noi, gandiri invechite

“Tu cu cine tii?”
A fost prima intrebare la care raspunsul nu putea fi decat unul singur. Mi-a adresat-o sora mea cand aveam 9-10 ani. “Pai cu Steaua, mai exista altcineva?” a venit foarte senina replica mea. Si asa simteam si inca simt, in inima mea nu e loc decat pentru clubul meu drag.

“Ce vrei sa vezi prima oara, acum ca am ajuns in Bucuresti?”
A fost a doua intrebare care mi-a marcat destinul. Mi-a adresat-o tata, nestiind ca peste cativa ani urma sa ii scot peri albi cu noptile pierdute prin colturile tarii, sa vad echipa campioana.
“Stadionul Steaua as vrea sa il vad”. Am luat 104, apoi am schimbat la Eroilor cu 126. Deja cand se intrezarea nocturna nu imi mai incapeam in piele, si nu intelegeam de ce sta atat de mult autobuzul pana sa opreasca la capat.
Cum tata era mereu de parere ca “dau randament foarte bun in sporturile individuale” si avand o minima baza de scrima, pasul urmator a fost firesc, sa practic acest sport nobil la Steaua. Va spun sincer ca imi doream sa fac acest lucru tocmai pentru ca puteam pasi prin acel complex sportiv, incarcat de atata istorie. Imi placea absolut totul, chiar daca deasupra intrarii scria doar “Sala de crima”, S-ul fiind de mult cazut. Dupa antrenamente imi doream sa intru in stadion, sa il mai vad inca o data (pentru a nu stiu cata oara).

“Imi dati si mie voie sa vad stadionul?”
Soldatul foarte mirat: “Da’ ce ma, e muzeu de vrei sa il vezi?”
Am plecat capul dezamagit si am facut drum intors. Da, era un muzeu unde trofeele si valorile morale se aflau la loc de cinste. Asa simteam si nimeni nu imi putea altera aceasta parere.

Primele meciuri le simteam inca de cu o saptamana inainte. Numai asta aveam in cap. Poate tocmai de aceea intram printre primii pe stadion pentru ca pur si simplu nu mai aveam rabdare. Imi placea sa vad jucatorii la incalzire, imi placea sa le aud vocile cand vorbeau intre ei. Pentru mine simplul fapt ca Miu se afla la 10 metri de mine si il puteam striga, urmand ca el sa imi faca cu mana, reprezenta absolutul.

Timpul a trecut, deja stiam toate cantecele, simteam meciurile la fel de intens, ma daruiam total la fiecare strofa, la fiecare vers chiar daca acum, gandindu-le la rece, erau niste versuri puerile. Incepeam sa descopar latura organizata a fenomenului. Imi placea nespus de mult sa vad oameni cum fluturau steaguri, grupuri de cate 30-40 de insi toti cu aceleasi fulare, idolatrizam modul lor de exprimare.

Apoi am devenit eu personajul principal. Deja nu mai eram mic, aveam un statut in primul rand in cadrul grupului, pentru ca asta conta cel mai mult pentru mine, asa simteam ca devenisem cineva. Imi placea deosebit de mult sa desenez, drept pentru care am adoptat si stilul de desen pe panza. La inceput nu imi dadeam seama cum trebuie diluata vopseaua, cat trebuie diluata, cum trebuie amestecata, de ce se ingroasa in timp. Dar cum experienta ti-o dobandesti muncind, asa am ajuns la lucruri si mai complicate, la coregrafii pe toata peluza iar mandria era deja la apogeu. O perioada frumoasa cu aceeasi bucurie in suflet, precum cea din perioada copilariei. Acelasi drum frumos dinspre casa catre stadion, aceleasi figuri pe care nu mai conteneam a le admira pentru devotament si implicare emotionala.

Acum drumul e acelasi, dar parca e mai trist. Bordurile chiar daca sunt noi, nu se compara cu cele vechi. Gardurile din jurul terenului parca te resping in loc sa te atraga sa sari pe ele de bucurie. Lumea din stadion e alta, figuri ce inspira goliciune in suflet, monotonie, blazare, rutina chinuitoare. Complexul sportiv, chiar daca e ingrijit, e lipsit de orice emotie, de orice traire. Paznicii nu mai reprezinta o institutie ce impune respect, sunt doar niste amarati ce umbla dupa bani, ba pentru a pune ceva pe masa, ba pentru anturajul creat. Casele de bilete unde lumea se imbulzea vara pentru un abonament tin loc de pisoar. Beraria de langa fostele case nu mai exista, e terenul fiului lui Danilescu (ce ironie). In esenta totul e la locul lui aranjat gata sa primeasca oaspeti, dar oaspetii adevarati nu mai vin. Copilul din mine a murit. In Ghencea nu mai ai ce vedea, ce simti. Nu mai ai repere, nu mai ai idoli, nu mai ai un drum clar. Ramane in schimb un loc de pelerinaj pentru categoriile sociale suburbane, pentru comportament grobian si incultura crasa.

Copiii nu mai au ce vedea, nu mai stiu sa cante, nu mai stiu sa se bucure. Tot ce simt ei acum e o senzatie falsa. Chiar si cand ma uit la ei la sporturile de sala, motivul prezentei lor parca e altul decat acela firesc. Totul sta sub semnul haoticului si sincer dorinta mea pentru cei inca foarte tineri este sa isi salveze copilaria dar stiu ca voi parea superior cand afirm asta.

Ma gandesc cum sa inchei acest articol, dar nu pot gasi nicio formulare datatoare de speranta. Nu gasesc niciun motiv pentru a fi in continuare increzator, nimic ce sa imi dea de gandit in mod pozitiv. Raman in schimb cu mentalitatea ce mi-a ghidat drumul in viata, cu parerile mele “invechite” si cu binecunoscutul: “Off, tinerii din ziua de azi!”

Marcel

FCSTEAUA.RO este un site deschis, facut de suporteri, pentru suporteri. Asteptam articolele scrise de voi, daca aveti ceva de spus si credeti ca o puteti face intr-un articol, nu ezitati!

AFC Astra

FC Steaua
Duminica 12 Apr 2015
Ora 19:30
Marin Anastasovici
Etapa a 26-a, Liga I
TV DigiSport1
TV LIVE