FCSB. Neştiinţă sau rea-voinţă? (II)

În prima parte a acestui serial am vorbit despre condiţiile înfiinţării unui club sportiv precum Steaua, arătând, printre altele, că nu există nevoia de a înregistra o marcă la OSIM. Astfel, denumirea unui club sportiv, organizat ca societate comercială pe acţiuni, nu e dependentă de numele unei mărci sportive. Este asta valabil pentru toate cluburile sportive? Răspunsul este negativ. Câteva din categoriile prevăzute în lege (federaţia, clubul sportiv persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ sau clubul sportiv persoană juridică de drept public) au obligaţia de a avea însemne şi culori, adică exact conceptul de marcă despre care am mai vorbit; altele, gen asociaţiile sportive, sunt în aceeaşi barcă cu Steaua. În fapt, după parcurgerea articolelor din lege, felul în care s-a produs trecerea de la CSA Steaua la FC Steaua nu mai e deloc un mister. Haideţi să-l desluşim!

În 1998, CSA Steaua era o persoană juridică de drept public, adică „persoană juridică, înfiinţată ca instituţie publică în subordinea organelor administraţiei de stat, şi care are ca obiect de activitate performanţa, selecţia, pregătirea şi participarea la competiţii interne şi internaţionale”. Ca marcă oficială deţinea „CSA Steaua”, cu binecunoscuta siglă folosită în perioada 1991-1998 şi de echipa de fotbal. Dar în acel an CSA a trebuit să renunţe la secţia de fotbal, pentru că reglementările UEFA nu mai permiteau existenţa unor cluburi departamentale care să evolueze în sistemul competiţional.

S-a luat astfel decizia înfiinţării AFC Steaua Bucureşti, club sportiv de drept privat fără scop lucrativ (sau patrimonial). Conform legii, avea nevoie de însemne şi de culori (obligatoriu). Aşa că s-a înregistrat la OSIM o marcă sub numele de „Fotbal Club Steaua Bucureşti”, ce avea o siglă practic identică cu cea a CSA-ului. Să explorăm un pic dedesubturile noii entităţi din punctul de vedere al legislatorului.

Mai întâi s-a înfiinţat, primind undă verde de la Ministerul Justiţiei cu privire la denumire. Apoi a urmat înscrierea în Registrul Sportiv, folosind aceeaşi denumire (Fotbal Club Steaua Bucureşti), denumire care, atenţie, nu fusese niciodată folosită de către cei de la CSA – ceea ce era logic, până în acel an echipa de fotbal fusese doar o secţie în cadrul clubului şi nu o entitate separată. Pentru această înscriere a trebuit înregistrată o marcă – s-a folosit noul nume al clubului (ce nu aparţinuse nimănui până atunci) şi o siglă ce corespundea celei folosite deja de CSA. Când generalii ne spun azi că le-au permis celor de la AFC să folosească marca Steaua, ei vorbesc doar despre siglă – NUMELE „FOTBAL CLUB STEAUA” E NOU, APARŢINE UNEI NOI PERSOANE JURIDICE A CĂREI LEGĂTURĂ CU ARMATA E PUR SENTIMENTALĂ.

Ce altceva mai primeşte AFC-ul? Se bate apa in piuă pentru că nu există un act legal care să certifice transferuri de patrimoniu de la CSA la AFC, care ar fi cică absolut necesare pentru ca noul club să funcţioneze în legalitate. Păi să ne uităm din nou în lege, la secţiunea din statutul clubului privitoare la patrimoniul iniţial al asociaţiei: „Activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură, caz în care forma autentică e obligatorie şi/sau în bani al asociaţilor”. Deci un salariu minim brut pe economie era suficient pentru ca AFC să existe.

Pentru ca AFC să joace în Liga I din primul sezon şi să aibă pretenţia că e adevăratul club de fotbal Steaua Bucureşti, era nevoie însă de un nou certificat sportiv (care să se folosească de noul nume) şi de înlocuirea celui deja existent în registrele FRF. Acest transfer de drepturi de la CSA la AFC s-a întâmplat fără nicio contestaţie… logic din moment ce Armata oricum pierduse dreptul ca să înscrie o echipă de fotbal în circuitul profesionist al fotbalului european.

În 2003 datoriile şi prostul management aruncă AFC-ul în mâinile lui Gheorghe Becali. În urma unei tranzacţii extrajudiciare (notariale) împreună cu reprezentanţii AFC Steaua Bucureşti, se decide crearea unei noi societăţi, de data asta sportivă comercială pe acţiuni, numită, cum altfel, “Fotbal Club Steaua Bucureşti”. Aceasta preia locul echipei Steaua Bucureşti din divizia A, “subrogându-se în toate drepturile asociaţiei (obţinerea de certificate sportive, înscrierea la Ministerul Tineretului şi Sportului, înlocuirea certificatului sportiv la Federaţia Română de Fotbal şi Liga Profesionistă de Fotbal, conform Legii nr. 69/2000)”. În traducere liberă, societatea renunţa la formarea unei structuri sportive noi pentru a prelua un club sportiv deja existent. “Păi şi marca? Cum rămâne cu marca?”

După cum am arătat, societăţile de genul ăsta au o particularitate: nu au nevoie de marcă pentru a se înregistra la Registrul Sportiv. Aşadar certificatele de identitate sportivă (pe care apare denumirea entităţii sportive) nu depind de decizia OSIM. SC Fotbal Club Steaua Bucureşti SA se constituie cu un nume legal (recunoscut de Ministerul Justiţiei), o denumire legală a clubului de fotbal (graţie înţelegerii semnate cu cei de la AFC Steaua Bucureşti) şi continuitatea sportivă asigurată de înlocuirea vechiului certificat de identitate sportivă la FRF şi LPF. Din păcate, Gheorghe Becali face prima eroare…

Pentru înregistrarea mărcii, operaţiunea e simplă. Numele societăţii e Fotbal Club Steaua Bucureşti, deci are dreptul de a înregistra o marcă similară ca nume. Nu mai poate folosi însă vechea siglă, ce fusese doar împrumutată AFC-ului de către Armată. Iar Armata nu mai era dispusă să-i ofere aceleaşi condiţii lui Becali. În condiţiile acestea, soluţia cea mai simplă era înregistrarea mărcii FC Steaua Bucureşti cu o siglă nouă, total diferită de cea a CSA-ului. Ce face Becali? Fură sigla cu care echipa de fotbal a CSA-ului jucase în anii 70-80 şi o înregistrează alături de marca sa. E acţiunea ce va duce, în cele din urmă, la decizia ÎCCJ de la finele anului 2014.

În episodul următor vom vorbi despre regulamentele FRF şi despre motivul pentru care Steaua Bucureşti nu putea fi exclusă din campionat.

Autor: Alexandru H