Tag Archives: istorie

IRONIILE ISTORIEI! În primul sezon al “eternului derby”, Dinamo s-a numit Ciocanul, iar Steaua – AS Armata. Cronica şi pozele meciului de acum 69 de ani

Prima întâlnire FCSB – Dinamo, programată astă-seară, are potenţialul de a deveni, în timp, ceea ce a fost până de curând „eternul derby“ Steaua – Dinamo. Ca o paranteză, trebuie spus că Steaua – Dinamo n-a fost primul „etern derby“ din România, acest titlu purtându-l, până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, confruntarea Venus Bucureşti – CFR/Rapid Bucureşti.

Revenind la povestea „eternului derby“ aşa cum este el cunoscut în ultimii 70 de ani, ironia istoriei face ca dilemele identitare care bântuie acum susţinătorii fostei Steaua să fi fost valabile, la începuturi, tocmai pentru dinamovişti.

Sigur că, astăzi, situaţia nu este similară celei din 1947-1948. FCSB a pierdut în justiţie dreptul de a-şi mai asocia numele şi imaginea cu brandul Steaua, care aparţine Armatei. Rămâne însă în urmă o echipă cu nume schimbat, în prim-planul fotbalului românesc, şi care ar putea în timp să construiască un palmares solid cu ultimul mare brand al fotbalului nostru care încă rezistă pe piaţă, Dinamo.

Dinamo via Unirea Tricolor, via Maccabi, via Ciocanul

Primul sezon cu o confruntare Dinamo – Steaua a fost 1947-1948. Ministerul de Interne preluase cu forţa, în 1946, cunoscutul club Unirea Tricolor, din Obor. Dar, în sezonul următor, pe măsură ce a devenit evident că echipa nu face faţă şi va retrograda din prima divizie, a fost ocupat şi clubul comunităţii evreieşti din Bucureşti, Maccabi. Echipa, de asemenea cu tradiţie în fotbalul românesc, fusese antrenată pentru 6 luni, în 1946, chiar de legendarul antrenor maghiar de origine evreiască Bela Guttman, care mai târziu avea să câştige cu Benfica Lisabona cele două Cupe ale Campionilor Europeni din palmaresul portughezilor şi să inventeze sistemul tactic 1-4-2-4.

Ministerul de Interne al statului român ocupat de armatele sovietice, reorganizat după sistemul de la Moscova, a copiat şi sistemul comunist din sport. Ciocanul, care juca tradiţional în echipament roş-albastru, a trecut la culorile alb-albastru, după modelul Dinamo Moscova.

Steaua via ASA, via CSCA, via CCA

Armata română, la cârma căreia fuseseră puşi dezertori şi trădători din Al Doilea Război Mondial reveniţi în ţară cu armata sovietică, laolaltă cu activişti comunişti semianalfabeţi precum Nicolae Ceauşescu, îşi înfiinţase în 1947 propriul club. Asociaţia Sportivă Armata Bucureşti fusese instalată direct în Liga 1, în locul celebrei Carmen Bucureşti, formaţia industriaşului Ionel Mociorniţă. Clubul Carmen refuzase cu un an înainte să îşi convoace jucătorii pentru a juca, în pauza de iarnă, un amical cu sovieticii de la Dinamo Tbilisi – meci pe care, conform indicaţiilor primite „de la centru“, ar fi trebuit să-l piardă. Cum Carmen rămăsese, alături de UT Arad, ultima mare forţă privată din fotbalul românesc, situaţia a fost „remediată“ în vara lui 1947. Carmen a fost desfiinţată prin decret guvernamental, iar Uzinele Textile Arad, proprietate a baronului Francisc von Neuman, au fost naţionalizate.

Primul meci a ceea ce avea apoi să devină „eternul derby“ Steaua – Dinamo s-a jucat, aşadar, în etapa a 2-a, pe 31 august 1947, pe terenul echipei Armatei, şi s-a terminat 0-0, iar în ziarele vremii cele două combatante au purtat numele ASA Bucureşti şi Ciocanul Bucureşti. Ulterior, ASA a devenit CSCA, CCA şi, în final, Steaua.

Cronica unui meci anost. Ciocanul/Dinamo în apărare, ASA/Steaua în atac

Returul s-a jucat pe Stadionul ANEFS, în etapa a 17-a, pe 14 februarie 1948, şi s-a încheiat tot 0-0.
ProSport vă prezintă mai jos cronica acestei partide, consemnată de ziaristul Radu Hoinaru în revista „Sport“.

„Un singur goal în două matchuri

Se pare că, în întâlnirile dintre ele, Armata şi Ciocanul nu pot marca nici-un goal. Aşa a fost în toamnă, aşa a fost şi Sâmbăti pe ANEF. Totuşi, spre deosebire de prima ediţie a întâlnirii, ambele echipe au trecut acum pe lângă victorie. Au ratat-o, însă, prin aceleaşi erori tactice şi deficienţe tehnice.

Rezultatul este aşa dar normal mai ales dacă avem în vedere că şi momentele de dominare au fost împărţite riguros egal, de cele două formaţii.

A.S. Armata, însufleţită ca întotdeauna, a arătat o condiţie fizică bună şi un început de maturizare în formaţia <<mosaic>> pe care a prezentat-o la debut.

Victoriile echipei militare nu vor mai putea fi considerate, într’un apropiat viitor, nici norocoase, nici surprize. Ele vor fi urmarea firească a valorii lor care se află în continuă ascendenţă.

Pentru Ciocanul, rezultatul nu este dezavantajos, decât prin pierderea unui punct, necesar pentru poziţia în clasament. Altfel alb-albaştrii pot fi bucuroşi că au terminat egal jocul, deşi au avut şi ei nenumărate ocazii favorabile.

Echipa care a învins MTK (n.r. – Budapesta) se caută acum în fiecare etapă, iar lipsa unei pepiniere produce coşmaruri ori de câte ori se pune problema unei înlocuiri.

Ciocanul a fost formaţia care a pus accentul pe apărare. Astăzi se pare că domneşte aceiaşi concepţie, deşi stilul de joc a fost modificat.

Poate că acest lucru săşi găsească remedierea, dar nu într’un viitor apropiat.“

Preluare de pe prosport.ro

 

Fotbalul românesc: Simboluri autohtone de altă naționalitate

Titlul original: “Ce trebuie să nu uităm când le dorim “moarte bozgorilor”. Cum au ridicat ungurii fotbalul românesc: de la Baratki la Bölöni, de la Petschovschi la Ienei, de la Dobay la Sătmăreanu. România le datorează maghiarilor stilul de joc şi pasiunea pentru dribling”

colaj-unguri.jpg?width=815

În clarobscurul interiorului cu covoare persane, străjuit de tablouri, diplome şi caricaturi înrămate şi aglomerat cu mobilier masiv, de lemn tare şi scump, miroase a bătrâneţe şi a secol trecut. Este februarie 2011, iar la masă Angelo Niculescu, cel mai important antrenor din istoria fotbalului românesc, aşteaptă răbdător şi uşor deprimat întrebările reporterului. Sinuoasă, şueta şerpuieşte printre subiecte, decenii, personaje, întâmplări.

Acum discutăm despre Bela Guttmann, antrenorul maghiar care, înainte să schimbe istoria fotbalului mondial prin inventarea sistemului de joc 1-4-2-4, a trecut prin România, unde a antrenat Ciocanul Bucureşti. „Se baza pe automatisme în joc“, spune Angelo, care îşi aminteşte cu o precizie stupefiantă scene minuscule petrecute, unele dintre ele, în urmă cu peste 60 de ani. „Eram la echipe diferite: eu – la Carmen, el – la Ciocanul, viitorul Dinamo. Nu l-am cunoscut personal pe Bela, dar ne-am intersectat de multe ori. Ţin minte că l-am văzut o dată în piaţă la Sfântu Gheorghe, în centru, era în staţie, aştepta tramvaiul 19, să meargă în cartierul Dudeşti, acolo unde era terenul de antrenament al celor de la Ciocanul. Stătea în staţie şi mânca o tabletă de ciocolată…“

bela-guttmann.jpg?height=355&width=570Bela Guttmann a câştigat două Cupe ale Campionilor Europeni cu Benfica după ce a antrenat Ciocanul Bucureşti

Am continuat să-l întreb pe Angelo despre Guttmann. Bătrânul mă fascina. În 2011 avea deja 90 de ani şi era o veritabilă capsulă a timpului. În minte i se ascundea o comoară intactă, perfect conservată şi ordonată, cu amintiri din epoci istorice dispărute pentru totdeauna. Aveam în faţă martorul ocular al unor evenimente despre care azi nu mai poţi citi decât în manuale. Aşadar, cum era Guttmann, ungurul venit după război, în 1946, să antreneze în România, escală spre Occidentul unde a schimbat faţa fotbalului mondial? „Eram prieten cu Moisescu şi cu Bartha, de la Ciocanul. A doua zi după meci, jucătorii din Bucureşti se strângeau la «dezobosire», cum spuneam noi în glumă, adică pentru masaj şi saună la complexul Baia Centrală. După aceea, «dezobosirea» se prelungea la restaurant… Acolo îi descoseam pe Martha şi Moisescu despre felul în care lucra Guttmann. Avea anumite idei fixe de la care nu abdica niciodată în privinţa pregătirii fizice. Îi obliga pe jucători, înaintea fiecărui antrenament, să facă 20 de ture de teren fără pauză. Abia apoi începea exerciţiile. De obicei, programul nu avea varietate. Se baza foarte mult pe automatisme. Era o repetiţie continuă. Mereu aceleaşi exerciţii făcute la o intensitate foarte apropiată de tempoul jocului. Era un tip care impunea respect jucătorilor. Zâmbea rar, nu râdea la antrenamente şi nu făcea glume cu ei. Acolo, la Ciocanul, erau jucători cu calităţi fizice, mai puţin tehnice. Aşa că genul ăsta de antrenamente îi ajuta foarte mult în meci, unde excelau la rezistenţă şi forţă“, spune Angelo.

Ne depărtăm de temă, alunecăm spre prezent – „Alex Ferguson e antrenor, restul sunt nişte măscărici!“ –, dar firul dialogului ne răsuceşte gândurile din nou către perioada interbelică, atunci când fotbalul a prins cu adevărat rădăcini în România. „Noi am început să jucăm fotbal după Unire. Până atunci, în Muntenia se juca un fotbal fără mari rafinamente. În echipe erau mulţi muncitori străini. Englezi, nemţi, olandezi… Fotbalul adevărat l-au adus ardelenii, care fuseseră crescuţi la şcoala din Europa Centrală. A fost o diferenţă între ce se juca în Vechiul Regat şi Transilvania. Acolo erau jucători care aveau rafinament tehnic, aplecarea spre jocul combinativ, înţelegerea tactică a fotbalului“, priveşte departe, peste umărul meu, aparent spre storurile care acoperă geamurile, Angelo.

Echipa României la prima ediţie a Cupei Mondiale: cinci maghiari, trei români, doi germani, un evreu

După Unirea din 1918, primul campionat naţional la care au participat şi transilvănenii a fost cel din 1922. Finala s-a jucat între Chinezul Timişoara şi Victoria Cluj (5-1). Echipele din provinciile de dincolo de Carpaţi au dominat copios fotbalul intern o lungă perioadă. Chinezul a câştigat 6 titluri la rând (1922-1927). Abia în 1926 a apărut prima oară în finala campionatului o formaţie din Vechiul Regat: Juventus Bucureşti avea să piardă cu 0-3. Supremaţia timişorenilor avea să fie fracturată, în 1928, de alţi transilvăneni: cei de la Colţea Braşov. Titlul a revenit în Capitală, prima oară după intrarea ardelenilor în competiţie, abia în 1929, de către Venus.

În 1930, la prima ediţie a Mondialelor, 8 dintre titularii României în 3-1 cu Peru au fost de alte naţionalităţi. Ion Lăpuşneanu, Constantin Stanciu şi Ştefan Barbu au fost români, Adalbert Steiner, Ladislau Raffinsky, Emeric (Imre) Vogl, Nicolae Kovacs şi Adalbert Deşu au fost maghiari, Rudolf Burger, Alfred Eisenbeisser (cunoscut românilor sub numele Fredi Fieraru) au fost germani, Rudolf Wetzer – evreu. Aşadar, prima victorie din istoria „tricolorilor“ la Mondiale a fost realizată de 3 români, 5 maghiari, 2 germani şi un evreu. Selecţia fusese făcută, la plecarea din Bucureşti, de Rudi Wetzer, liderul echipei şi antrenorul neoficial. Celebrul fundaş central, tocmai revenit de la Budapesta dintr-o escapadă de pomină, ruptă din filmele de aventuri – tentaţiile ungurilor, corupţia funcţionarilor federali, o goană nebună în noapte către graniţă, dezlegări în alb, tentative de muşamalizare şi scandalul aferent în presa din cele două ţări –, a făcut lotul în pripă şi s-a ocupat de organizare. Până la urmă, a ieşit bine, chiar dacă „atârnătorii federali“ n-au lipsit nici atunci (în delegaţie a fost inclus până şi un ziarist prieten cu federaţia, acuzat în epocă de confraţi că se ocupa cu blaturi şi cu transferuri dubioase).

Vedetele României: Istvan Dobay, Gyula Baratky, Joszef Petschovschi

baratky.jpg?height=266&width=400

Gyula Baratky a fost idolul tribunelor în România zeci de ani. Chiar şi după ce a dispărut
dintre noi, vechii suporteri au continuat să-i ducă mai departe isprăvile care le încântaseră tinereţea

Multe sunt poveştile rămase din perioada interbelică. Legenda spune că Ştefan (Istvan) Dobay, supranumit „Calul“, avea un şut atât de puternic încât, uneori, rupea plasa porţii şi că era imposibil de ajuns sau blocat atunci când pornea în sprint. Despre Iuliu (Gyula) Baratki umblă vorba că lovea bara transversală de câte ori avea chef de pe linia careului de 16 metri. Vechii rapidişti susţineau chiar că Baratki a fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată în România. Bănăţenii contestă şi acum această afirmaţie şi spun că, de fapt, Iosif (Joszef) Petschovschi a fost, în realitate, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor în România. Cert e că Baratky a jucat 9 meciuri pentru Ungaria, între 1930 şi 1933, şi alte 20 pentru naţionala României, între 1933 şi 1940. Petschovschi a fost decenii vedeta incontestabilă a campionatului, idolul a generaţii întregi de români cărora le-a lipit fotbalul de suflet. A jucat în prima ligă până la 40 de ani şi a reprezentat bine România în 32 de meciuri, reuşind 11 goluri.

petschovschi1.jpg?height=232&width=400Joszef Petschovschi, vrăjitorul balonului intrat în legenda fotbalului timişorean şi arădean. FOTO: Glasul Aradului

După 1945, fotbalul românesc a continuat să fie dominat, o lungă perioadă de timp, de jucătorii veniţi din Transilvania şi, mai ales, de maghiarii care „trăgeau“ după ei şcoala de fotbal a Ungariei dublă vicecampioană mondială în 1938 şi 1954. Pe 30 septembrie 1945, la Budapesta, într-un prim meci după încheierea războiului, România pierdea în faţa marii echipe a Ungariei (Puskas, Hidegkuti, Sarosi III, Vilmos) cu 2-7. Cele două goluri ale tricolorilor erau marcate de maghiarii Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi. În naţionala noastră, pe lângă Aurel Boroş, Remus Ghiuriţan, Gheorghe Băcuţ, Vasile Ion, Nicolae Simatoc şi Bazil Marian au mai jucat atunci Iosif Ritter, Francisc Spielmann, Nicolae Reuter, Ladislau Incze, Iuliu Farkas şi, bineînţeles, Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi.

Golgheterul all-time al României timp de 60 de ani: Gyula Bodola. Cel mai selecţionat tricolor până în 2000: Laszlo Boloni

bodola-Boloni.jpg?height=461&width=600O poză de legendă: maghiarii Lazlo Boloni şi Gyula Bodola împreună, în 1989. Primul a fost deţinătorul recordului de selecţii la naţionala tricoloră 12 ani, cel de-al doilea a fost golgheterul all-time al României peste 60 de ani. Amândoi au fost depăşiţi, abia în 2000, de Hagi. FOTO: farablaturi.ofsaid.ro

Lucrurile nu s-au schimbat mult timp după aceea. Primul turneu final al Mondialelor de după război la care a participat România, Mexic 1970, a găsit în cuptorul de la Guadalajara o echipă ranforsată cu Lajos Sătmăreanu în apărare, Emerich Dembroschi şi Vasile (Laszlo) Gergely la mijloc. Românul de naţionalitate maghiară Dembroschi (pe care România îl cunoaşte, eronat, sub numele „Dembrovschi“) avea să fie chiar cel mai bun jucător al naţionalei tricolore la acel turneu final.

20151210-115814.jpg?height=711&width=400 Emerich Dembroschi, cel mai bun fotbalist român la Cupa Mondială din Mexic 1970,
omagiat la vremea respectivă în ziarul “Sportul”

Până spre mijlocul anilor ’80, fotbalul românesc chiar a fost cunoscut, în străinătate, prin intermediul vedetelor sale maghiare. Istvan Kovacs, cunoscut acasă sub numele Ştefan Covaci, i-a antrenat pe Cruyff, Rep şi Neeskens la Ajax Amsterdam. Emerich Ienei a câştigat Cupa Campionilor cu Steaua şi, câţiva ani mai târziu, a calificat din nou naţionala la Mondiale, în 1990, după o pauză de două decenii. În paranteză fie spus, am avut ocazia să asist personal, în vara lui 2000, la o scenă cu adevărat memorabilă. La finalul unui antrenament al naţionalei, selecţionerul Laszlo Boloni a iniţiat un mic joc: nimeni nu pleca la vestiare până nu reuşea să nimerească bara transversală de la 16 metri. Au tras, pe rând, toate vedetele tricolorilor (Hagi nu mai făcea parte din lot, se retrăsese după Euro). Nimeni, nici măcar Boloni, n-a reuşit să lovească bara din prima încercare. La final, de minge s-a apropiat, lipăind în iarbă cu sandalele sale uşoare, de vară, şi directorul tehnic Ienei. Campionul marii echipe a Stelei din anii 50-60, ajuns în acea vară memorabilă a lui 2000 la 63 de ani, a mângâiat mingea aşa, în joacă, într-o biomecanică de manual, şi toţi jucătorii generaţiei de aur au urmărit, cu mâinile-n şolduri, traiectoria perfectă la capătul căreia aştepta, firesc, bara. Fără niciun cuvânt, Ienei şi-a împăturit ziarul pe care-l ţinuse în mână în tot acest timp, l-a pus la subsoară şi a plecat, aşa cum se cuvenea şi cum fusese pariul, spre vestiare.

steaua1986.jpg?height=277&width=4007 mai 1986: antrenorul român de naţionalitate maghiară Emerich Ienei (centru) priveşte
fericit cum jucătorii stelişti fac turul de onoare al stadionului la Sevilla

Până târziu, spre 2000, recordul de selecţii (104) la naţionala României a fost deţinut de Laszlo Boloni, după cum recordul golurilor i-a aparţinut, până în acest mileniu, lui Iuliu/Gyula Bodola, formidabilul atacant care a marcat de 31 de ori în 48 de meciuri, o eficienţă neegalată de Mutu şi Hagi (câte 35 de goluri), cei care l-au depăşit între timp.

Cum ar fi arătat România fără maghiarii, germanii şi evreii care au jucat pentru tricolor

E greu de spus azi cum ar fi arătat fotbalul românesc dacă maghiarii nu l-ar fi îmbogăţit, susţinut, înfrumuseţat aşa cum au făcut-o în ultimii 95 de ani. Poate că România şi-ar fi început cu o victorie palmaresul internaţional şi fără golul lui Ferenc Ronay pe 8 iunie 1922, primul din istoria tricolorilor, şi echipa noastră ar fi câştigat oricum la Belgrad, cu eterna rivală Iugoslavia, celebra Cupă de Aur. Poate că România ar fi învins Peru pe 14 iulie 1930, în debutul la Cupa Mondială, şi fără golurile lui Adalbert Deşu şi Nicolae Kovacs. Poate că, dacă n-ar fi existat Emerich Dembroschi, altcineva ar fi înscris contra Greciei în acel 1-1 de pe 16 noiembrie 1969, în meciul de a fi sau a nu fi din nou la Mondiale după 20 de ani, şi cei 100.000 de români înghesuiţi pe „23 August“ ar fi trăit evenimentul oricum bucuria unei generaţii. Se prea poate ca România să fi învins campioana mondială Italia şi fără torpila lui Boloni din minutul 24 al legendarului meci din 16 aprilie 1983, cel care a împins echipa noastră pentru prima oară spre un turneu final al Europenelor.
20151210-130622.jpg?height=889&width=500
În aprilie 1983, autorul golului cu care România învingea campioana mondială Italia în preliminariile pentru Euro 1984, Laszlo Boloni, nu avea loc pe coperta ziarului “Sportul”. Publicaţia l-a ignorat pe marele jucător maghiar şi după aceea. În schimb, pe prima pagină trona un editorial cu titlul “Au învins… dacii!”. În România începuse campania care avea să îmbolnăvească de “dacopatie” mulţi locuitori ai acestei ţări

Poate că aşa ar fi fost. Dar toate astea rămân doar speculaţii. Ceea ce ştim cu certitudine este că Ronnay şi Bodola, Baratky şi Boloni, Petschovschi şi Ienei, Dobay şi Sătmăreanu, Covaci şi Dembroschi au existat cu adevărat. Au făurit momente memorabile, au scos în stradă România, au calificat naţionala la Europene şi Mondiale, au câştigat Cupa Campionilor, au adus fericirea şi mândria în case reci când nimic nu părea să poată face acestă minune.

Suporterii prezenţi azi pe stadioanele României au fost aduşi acolo, poate chiar fără să ştie, şi de ungurii şi nemţii şi evreii care au jucat cu tricolorul pe piept. Pe stadioanele României au reapărut, după întâmplările de la 1 decembrie, strămoşeştile scandări “moarte bozgorilor” şi “afară, afară/cu ungurii din ţară”. Autorii “urărilor” par să fi uitat că le datorează ceva, unii ar spune mult, celor cărora acum le doresc moartea sau, măcar, evacuarea din istorie.

Matei Udrea

Sursa: Prosport

Nota Redacției

Matei Udrea este aproape o “uscătură în pădurea presei sportive”, dar în acest articol a inventariat bine contribuțiile celor nominalizați, mulți dintre ei foste glorii steliste.

Pentru mai tinerii noștri cititori, am publicat acest articol pe fcsteaua.ro ca o filă de istorie fotbalistică cu foste glorii roș-albastre .

Însă aspectul sociologic, Udrea l-a abordat ca un fitilist șovin, nu ca un jurnalist român formator de opinie. În final, amestecând tendențios gloria sportivă a unora cu iredentismul altora din sânul aceleași naționalități, șovinul Matei Udrea trage o concluzie provocatoare și falsă: “… par să fi uitat că le datorează ceva…”. De aceea voi face eu corecția care se impune.

Nu datorează nimeni nimic ungurilor, nemților, evreilor… , aromânilor sau românilor din România! În raport cu țara, toți au fost și sunt cetățeni români cu drepturi și obligații egale față de România, îndiferent de naționalitate! S-au născut, crescut, educat, format și performat în România! Toți cetățenii români care au realizat ceva în sport, au făcut-o în primul rând pentru ei (la pachet: pasiune, glorie, imagine și bani), nu mecenat, caritate sau voluntariat pentru “patrie și popor”. Toți cetățenii români trebuie respectați pentru performanțele lor care au sporit tezaurul național de valori din România, însă nu adulați sau judecați după sângele care le curge prin vene.

Ceea ce nu vede Udrea este că acei suporteri au sancționat verbal, pe stadioane, dorința separatistă a unor “uscături”, tendință prin care iredentiștii vor să iasă de sub incidența cetățeniei române trecând în “propriul lor stat”. Deci, iredentiștii se scot ei însăși din România și din istoria sa, nu suporterii! Cu alte cuvinte, suporterii le-au urat “drum bun”!

Totuși, nu există pădure fără uscături. Important este să nu tăiem și copacii buni în lupta cu uscăturile sau cu “pădurarii” care cultivă numai uscăturile. Evenimentele din așa-zisul “Ținut Secuiesc”, alimentate de “pădurari” și promovate de uscături, împun măsuri de stat, instituționale și constituționale, nu topoare cu care să devrișam toată pădurea.

Statul român trebuie forțat să respecte și să aplice Constituția în “terapia uscăturilor” , nu noi cetățenii să scoatem cu forța întreaga “pădure” din țară!

XRay

Mit și adevăr: Generalul Constantin Olteanu, omul care a construit Steaua ’86

Acum aproape două luni am publicat un interviu în ” Mit și adevăr: Valentin Ceauşescu despre Steaua“, la finalul căruia anunțam că va urma altul cu generalul Constantin Olteanu. Între cele două există legătură pentru că se referă la aceeași perioadă din istoria Stelei, epoca de glorie roș-albastră supremă.

Generalul Constantin Olteanu, fostul ministru al Apărării din perioada 1980-85, a rămas în istoria Stelei ca artizanul care a contribuit  din umbră la construirea echipei ce avea să cîştige CCE în 1986. Puternic şi influent pe vremea lui Ceauşescu, Olteanu  îşi trăieşte cu demnitate decăderea din funcțiile de stat şi bătrîneţea.

Condamnat la 11 ani de închisoare după evenimentele din 1989, “pentru ceea ce am fost, nu pentru ceea ce am făcut”, conform afirmaţiilor sale, Olteanu a fost eliberat după doi ani şi 6 luni de detenţie la Jilava și s-a adaptat noii societăți capitaliste. Din 1997 este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii particulare “Spiru-Haret” Bucureşti.

A obţinut titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe istorice în anul 1964. “Predau istoria modernă şi contemporană studenţilor din anul III”, explică Olteanu, care cîştigă 1.500 de lei pe lună pentru circa 20 de ore de cursuri.

Mai am şi pensie, dar nu cine ştie ce, fiindcă  în cazul nostru, a celor învinşi de Revoluţie, nu se mai ţine cont de funcţiile deţinute.

Deşi am fost ministrul Apărării şi primarul Capitalei stau din 1977 într-un apartament cu 3 camere, în  zona Televiziunii şi plătesc lunar o chirie de 400 de euro la RAPPS. Am vrut să-l cumpăr, dar nu mi s-a permis pentru că am fost ce-am fost!

Înconjurat de manualele şi de tratatele istorice din cabinetul său de la “Spiru-Haret”, fostul demnitar comunist Constantin Olteanu povesteşte pentru Gazeta Sporturilor fapte din culisele istoriei marii echipe a Stelei din 1986.

“M-am ocupat de Steaua fiindcă Ceauşescu era stelist”
– Ce ştiaţi despre fotbal cînd aţi fost numit ministru apărării?
– Nu e o laudă, dar vă spun sincer că nu m-am priceput la sport atît de bine precum generalul Ion Coman, care era implicat în fenomen.

– Cu toate astea aţi construit echipa care a cîştigat CCE în ’86.
– Ce m-a făcut să acord o atenţie specială fotbalului a fost faptul că răposatul Nicolae Ceauşescu ţinea cu Steaua. Apropiaţii lui mi-au spus:Vezi că şefu’ a auzit că Steaua nu prea mai cîştigă, fii atent că asta e o probă importantă!

  • N.R. – Valentin Ceaușescu, a spus în interviu că, o perioadă, tatăl lui s-a ocupat de Steaua, inainte de a veni la conducerea PCR în 1965: “S-a ocupat la un moment dat si de club prin functia pe care o avea. Insa acest lucru a durat cel mult un an. Apoi, se interesa numai de rezultate”.  La 22 martie 1950, prin Decretul nr. 232 din 18 martie 1950, Nicolae Ceauşescu a fost încadrat în armată cu gradul de general-maior şi funcţiile de ministru adjunct al Forţelor Armate şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Foto: Ceaușescu, Gheorghiu-Dej și Emil Botnaraș-ministru Apărării (’47-’55).

–  Care a fost prima măsură luată?
–  M-am informat. Steaua era subordonată direct lui Mutu’, cum i se zicea lui Ilie Ceauşescu, care a venit după Gomoiu! Nu se pricepea nici unul! Celor de la club le-am zis: ”Dacă vreţi să reconstruim echipa, trebuie să o facem legal. Nu-mi place să furaţi de la unul sau de la altul jucători, să avem scandal“.

Ordin: “Bateţi Dinamo!”
– Cum îşi manifesta Ceauşescu simpatia faţă de Steaua?
– Era mai mult decît un simplu fan şi nu a ascuns asta faţă de noi. Spre exemplu, înaintea unui meci Steaua-Dinamo, prin 1983-’84, ne-a chemat la vila lui de la Snagov. Eram eu, ministrul de Interne, George Homoştean, şi Tudor Postelnicu, şeful Securităţii. Asta se întîmpla într-o duminică, la ora 09:00. De obicei era foarte matinal, în fiecare dimineaţă începea lucru la 08:00.

– Şi ce v-a zis?
– De faţă cu toţi mi-a spus: “Voi aveţi meci cu ăştia. Să-i bateţi, să-i rupeţi!“. Ce puteam să-i răspund, decît: “Am înţeles!“. I-am convocat imediat pe şefi într-o şedinţă la club şi i-am bătut 2-0, cu două goluri marcate de Marcel Răducanu.

  • N.R. – În 29 martie 1980 fusese numit ministru Apărării. E vorba de meciul din 5 octombrie 1980, Dinamo – Steaua 0-2, nu de anii 1983-’84. În acel meci a marcat Marcel Răducanu. În toamna anului 1981 a fugit în RFG.

“Postelnicu era sforarul şef!”
–  Postelnicu s-a conformat?
– Nici vorbă. În primăvara lui ’84 erau lucrările Marii Adunării Naţionale, iar Steaua pierduse 3-1 la Bacău. Ceauşescu nu stătea în sală, avea un cabinet de unde asculta ce se discută. La un moment dat, ne-a chemat la el pe mine şi pe fratele său, Ilie Ceauşescu. Ne-a luat direct: “De ce aţi pierdut?“.

– Ce i-aţi răspuns?
– Am dat-o pe vrăjeală: “Alecsandrescu mi-a zis că jucătorii n-au avut ghete adecvate la terenul îngheţat“. Nu puteam să dau mai multe detalii fiindcă nu vroiam să acuz anumite persoane. I-am promis că voi face o analiză cu Ilie Ceauşescu, dar acesta n-a rezistat şi a răbufnit: “Păi, nu ne lasă în pace ăştia de la Securitate. Postelnicu se ţine de capul nostru“.
– Cum a reacţionat?
– L-a chemat imediat pe Postelnicu, care era sforarul şef, şi l-a luat la rost: “De ce nu-i laşi mă în pace pe ăştia de la Steaua?“. Postelnicu, în stilul său teatral, mai să se autoflageleze. După ce-am ieşit, Postelnicu mi-a reproşat: “Nea Costică, de ce nu mi-ai luat apărarea în faţa lui Ceauşescu?“. “N-avem cum să mă bag între fraţi!“, i-am explicat eu.

“Liţă a trîntit finala Cupei cu Poli şi apoi a plecat la Timişoara”
– De ce credeţi că în perioada dumneavostră Steaua a luat doar un titlu şi o Cupă, în 1985, cînd a făcut eventul?
– Aflasem că erau cîţiva jucători la Steaua care vindeau meciuri. Din cauza asta, în 1980, am şi pierdut campionatul, la golaveraj, în detrimentul Craiovei. Cu trei etape înainte de final am pierdut dubios, cu 4-0, la Tîrgovişte.

“Cînd am ajuns la Tîrgovişte, primul secretar m-a întrebat: «Tovarăşul Valentin, de ce mai veniţi? Nu ştiţi că…». Şi, într-adevăr, am pierdut cu 0-4” – Valentin Ceauşescu, august 2009

– În ’80, aţi pierdut şi finala Cupei, cu Poli Timişoara, la penaltyuri.
– Îmi amintesc, Liţă Dumitru a vîndut meciul, apoi s-a transferat la Timişoara.

  • N.R. – În 2011, Liţă Dumitru a făcut dezvăluiri într-un interviu despre blaturile din perioada comunistă: “La Steaua am trosnit doar un meci pe bani“. În limita timpului îl vom publica.

“L-am dat cu 350.000 de lei”
– Şi l-aţi lăsat să plece aşa uşor?
– Ce era să fac cu un astfel de caracter. M-au sunat cei de la  Timişoara că Dumitru este la ei în birou şi vrea să-i dăm transferul. I-am dat ordin să se prezinte imediat la club, altfel îl dau dezertor. S-a întors, am discutat cu el şi l-am lăsat pînă la urmă la Poli, dar am luat pe el 350.000 de lei.

Nu mă implicam eu în problema arbitrajelor, Ion Alecsandrescu avea 11 ani de experienţă în Federaţie” – Constantin Olteanu

“Sameş a vîndut un meci pe 25.000 de lei”
– Doar Liţă era oaia neagră?
Mai ştiu că Sameş a luat la un meci 25.000 de lei, iar Vasile Iordache mi-a recunoscut că a lăsat un gol fiindcă avea nu ştiu ce obligaţii faţă de echipa adversă.

–  Cum aflaţi că jucătorii trîntesc meciuri?
– Mă informau cei de la contrainformaţii. Le luam însă cu multe rezerve, pentru că aparţineau de Dinamo, fiind serviciul Securităţii.

– Se spune că dumneavoastră aţi planificat şi flagrantul înscenat lui Marcel Răducanu, cînd a fost filmat primind un plic cu 15.000 de lei pentru a trînti un meci cu “U” Cluj?
– Nu, cei de la contrainformaţii. Eu doar am primit filmul şi l-am chemat pe Marcel la mine în birou să-l vadă şi el. Vroiam doar să-l anunţăm că ştim ce face. Atît! El s-a speriat însă şi a fugit în RFG.

“Nu i-am pedepsit pe cei care aranjau meciuri deoarece am avut încredere că Ion Alecsandrescu ştia cum să rezolve problemele” – Constantin Olteanu

“Boloni intelectual, Lăcătuş rîdea toată ziua”
– Cu echipa care a luat CCE n-aţi mai avut probleme de genul ăsta!
– Nu, pentru că le-am spus jucătorilor: “Dacă vreţi bani, veniţi la mine şi rezolvăm”. M.Ap.N. aloca anual cîte 13 milioane de lei echipei de fotbal. Îi verificam şi le atrăgeam atenţia: “Iovan, ce-ai căutat la Hanul lui Manuc unde te-ai întîlnit cu o maşină cu număr de Olt?“. I-am îndemnat să înveţe, să nu fie egoişti.

  • N.R. – În acea perioadă, salariul mediu lunar net era de 2.700 lei, respectiv 32.000 lei anual. Deci bugetul secției de fotbal era echivalentul a peste 400 de salarii medii anuale.

– Chiar n-aţi avut probleme cu ei?
– Au mai fost. Spre exemplu, Petcu a făcut arest pentru că a provocat un scandal în cantonament de un “23 August”, iar pe Zamfir l-am dat afară din cauza băuturii. Boloni a fost un factor de echilibru în echipa aceea, era intelectual, nu puteam să am încredere, în Lăcătuş, care rîdea toată ziua.

  • N.R. –  Ştefan Petcu a început sezonul ’85-’86 ca titular la Steaua, dar a fost dat afară înainte de câştigarea CCE. Fane Petcu a stat cinci zile în arest înaintea meciului cu Vejle BK din 1985: „Am plătit pentru Bumbescu şi Iovan!“ Este un articol pe rol despre Fane Petcu. Când va fi terminat îl vom posta.

“Am făcut echipa cu prim-secretarii de judeţ”
– Cum aţi făcut echipa din 1986?
– Eu n-am adus pe nimeni cu forţa la Steaua. Lucram cu prim-secretarii de judeţe, aveam autoritate morală asupră lor, îi cunoşteam, erau respectuoşi cu mine. N-am fost refuzat de nimeni niciodată. Majoritatea mă sunau şi-mi semnalau cînd apărea cîte un jucător bun la ei în zonă. Ion Busui de la Reşiţa mi i-a dat pe Belodedici de la Moldova Nouă şi pe Iovan.

– Pe Iovan era să vi-l fure Dinamo.
– Da au mai fost şi frecuşuri de genul ăsta între Steaua şi Dinamo. L-au luat din Gara de Nord şi l-au dus la club, dar Iovan n-a vrut să semneze cu ei. Vroia la Steaua şi la Steaua a ajuns.

Cînd Dinamo l-a furat pe Iovan, Olteanu l-a ameninţat cu Ceauşescu pe procurorul general
– Cum?
– L-am sunat imediat pe Postelnicu. Apoi pe procurorul general de atunci, Nicolae Popovici, care era în conducerea lui Dinamo şi l-am ameninţat: “Vezi că aşa cum i-am spus lui Ceauşescu să te facă procuror general, tot aşa pot să-i spun să te schimbe!“. Cei de la Dinamo l-au vrut şi pe Piţurcă, dar Postelnicu strîmba din nas că joacă barbut. Eu i-am zis: “Las că-l iau eu, că pe mine mă interesează să joace fotbal bine, nu ce face în timpul lui liber”.

“Ştefan Andrei m-a rugat să nu-l iau pe Săndoi de la Craiova”
– Au fost şi cazuri cînd aţi vrut să luaţi vreun jucător şi n-aţi putut?
– Erau jucători care trebuiau să facă armata şi îi luam la noi. De exemplu, Ştefan Andrei, care era ministru de externe, mi-a dat telefon şi m-a rugat: “Băi, frate Oltene, să nu-l iei pe Săndoi de la Craiova!”. Şi nu l-am luat. A mai fost vorba de un craiovean, dar situaţia era alta.

– Despre cine?
– Aurel Ţicleanu. Generalul Mircea Olteanu, un renumit oftalmolog, care l-a operat la ochi mi-a zis: “Tovarăşe ministru, nu vreţi să vorbesc cu Ţicleanu să vină la Steaua, că e bun?”. I-am spus: “Nu, doar dacă vrea el să vină. Nu e moral să profit de situaţia lui medicală şi să-l pun sub presiune”. Aducerea unui jucător trebuia pregătită cu multă atenţie pentru ca acesta să fie acceptat de grup. Altfel grefa nu reuşea.

“Nu mă mai caută jucătorii”
– Aţi avut vreun jucător preferat?
– Nu, pe toţi i-am tratat pe toţi la fel. Le spuneam mereu că fotbalul e un joc colectiv. Pe unii îi mai chemam la mine. Cu Lăcătuş mai discutam despre ce mai e pe la echipă.

– Vă mai caută băieţii?
– Nu. M-am mai întîlnit cu Majearu, cu Stoica, cu Bumbescu, Boloni m-a sunat recent. Sînt cu ale lor, au trecut 25 de ani de cînd am lucrat împreună, iar ăia care aveau atunci 25 de ani, acum au 50 de ani. Au uitat şi ei de fotbal.

“Nevastă-mea mi-a zis să-l aduc pe Halagian”
–  Halagian şi Ienei îşi dispută încă meritele pentru CCE. Ce părere aveţi?
– Fiecare cu meritele lui pentru nivelul la care a lucrat cu echipa. Eu l-am adus pe Halagian de la FC Olt, împreună cu Radu II, Bumbescu, Bărbulescu, Piţurcă, pentru care am dat la schimb opt jucători. L-am adus să formăm echipa pentru că nu mergeau treburile cu Ienei, iar jucătorii vroiau să plece.  Vroiau mai mulţi bani! Nu-l cunoşteam pe Halagian, cei de la club mi l-au recomandat. Eu am auzit de el de la nevăsta-mea, care e din Piteşti şi ştia că fost antrenor la FC Argeş.

“Ceauşescu l-a trimis înapoi la FC Olt”
– De ce l-aţi daţi afară după numai un an?
– Nu l-am dat afară, l-am trimis înapoi la FC Olt, la ordinul lui Ceauşecu. Apoi l-am readus pe Ienei de la Oradea şi a cîştigat CCE.

– Halagian zice că e o minciună chestia asta.
– (rică vocea). Treaba lui ce crede el. Vrei să-i trag o înjurătură? Eu ţin legătura cu el, am fost şI la el la firmă, am discutat cu el toate astea. Nu ştiu de ce nu crede, pentru că eu nu puteam să-l iau cu mine la  Ceauşescu. Ca dovadă că l-au primit cei de la Sconiceşti. I-a spus treaba asta şi Gheorghe Bărbulescu, care a murit: “Măi, n-am avut ce face, au manevrat prin spate şi te-au adus înapoi”. Acum nici Steaua nu era să cadă o dată cu Halagian!

“Meritul pentru formarea echipei revine şi M.Ap.N. Este vorba de generalul Ion Coman şi de ministrul apărării, Olteanu” – Valentin Ceauşescu

“Valentin Ceauşescu n-a adus nici un jucător la Steaua”
– Cum v-aţi înţeles cu Valentin Ceauşescu?
– Bine, era un tip educat, şcolit în Anglia. Se înţelegea bine cu jucătorii fiindcă era apropiat de vîrsta lor. Rămîne însă o enigmă de ce a venit Valentin la Steaua, şi de ce tocmai atunci! Era clar că nu putea fără acceptul lui ta-su. Nu era prost  Ceauşescu, a simţit că Steaua e pe val şi îşi poate face imagine internaţională.

– Cu ce vă ajuta Valentin?
– N-a adus un jucător la Steaua. A încercat să-l aducă pe Septimiu Cîmpeanu de la U Cluj, dar n-a putut. Primul secretar de acolo n-a vrut să-l ajute. L-am sunat eu pe prim secretarul respectiv şi mi-a zis că mie mi-l dă. I-am spus să mai aşteptăm fiindcă bate la ochi şi mi l-a dat mai tîrziu.

“Nu-mi amintesc să fi vrut să-l aduc pe Mircea Lucescu la Steaua”
– Mircea Lucescu susţine că l-aţi vrut la Steaua, şi chiar a  fost de două la dumneavoastră în birou, dar a refuzat! Valentin Ceauşescu susţine însă că el nu l-a dorit? 
Care e adevărul?
– Nu-mi aduc aminte (îşi ascunde privirea). Cei de la Dinamo nu erau văzuţi bine de conducătorii Stelei. În sens invers se mai făceau mişcări, cei de la MI mai luau de la noi.

“Deşi am contribuit şi eu la cîştigarea CCE, Steaua trecuse două tururi pînă să fiu schimbat, n-am fost invitat la ceremoniile de după Sevilla. Vasile Milea n-avea minte!” – Constantin Olteanu

“Stănculescu era cu hipismul, nu el l-a adus pe Lăcătuş”
– Generalul Victor Stănculescu susţine că el i-a convins pe cei de la Braşov să-l lase pe Lăcătuş la Steaua, nu dumneavoastră!
– Nu-i adevărat, Stănculescu era cu hipismul. Eu aranjasem totul cu Dumitru Dragomir şi doar l-am trimis pe el să-l aducă pe Lăcătuş de la Braşov la Bucureşti. Şi un caporal putea să facă asta!

“Securitatea a vrut să dezbine Steaua în ’85”
Generalul Constantin Olteanu îşi aminteşte că, în 1985, Securitatea a încercat să strice echipa Stelei. “Mi se spunea că nu e normal să fie atîţia unguri la Steaua. Se refereau la Ienei, la Boloni, ziceau că şi Lăcătuş e de fapt Lakatos. Credeau că sînt fraier şI îi dau afară, dar nu le-am făcut pe plac celor de la Securitate. Lui Boloni chiar i-au făcut un dosar să-l scoată din fotbal, dar n-au reuşit. A fost suspendat vreo 10 etape! În acel an am eliminat-o pe Honved, după 0-1 la Budapesta şi 4-1 în Ghencea“.

“Meciurile cu Honved au avut o încărcătură specială din cauza rivalităţii româno-ungară. După 0-1 în tur, am discutat de trei ori cu jucătorii şi i-am bătut 4-1” – Cosntantin Olteanu

“Hagi a fost valoros, însă în locul lui n-aş accepta să mi se spună Rege. Dar la mintea lui… Dobrin a fost mai bun decît el” – Constantin Olteanu

Nu mai sînt ataşat de Steaua. M-a nemulţumit faptul că Armata i-a cedat echipa lui Becali, care e un incult” – Constantin Olteanu

“M-am ocupat de Steaua mai mult decît un corp de armată pînă am format-o, pentru că nu se putea altfel. Era o chestiune de onoare pentru Armată” – Constantin Olteanu

“L-am luat de cîteva ori la meciuri şi pe fostul general Vasile Milea. N-avea treabă cu fotbalul, la final mă întreba care sînt ai noştri” – Constantin Olteanu

“Uă Steaua, nu uă Armata”
Generalul Constantin Olteanu a dezvăluit motivul pentru care Nicolae Ceauşescu a schimbat, în 1961, denumirea echipei din CCA în Steaua. “El era general de armată şi nu-i convenea că pe stadioane lumea striga «Uă, Armata». Considera că acest lucru aduce prejudicii onoarei Armatei. Zicea că «Uă, Steaua merge»”.
  • Constantin Olteanu înainte de 1989
    Constantin Olteanu a fost membru al CC al PCR (1974-1989) şi al CPEx (1984-1989). A deţinut funcţiile: şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice (1979-1980), ministrul Apărării Naţionale (1980-1985), primarul general al Capitalei (1985-1988), secretar al CC al PCR (1988-1989).

Înterviul a fost realizat de  Viorel Tudorache și publicat în gsp.ro pe 15 Mai 2010.

Introducerea, pozele și comentariile “N.R.” le-am adăugat noi.

XRay