Arhiva etichetelor: fotbal

Proiectul „La ciupeală”! MApN vrea fotbal la CSA tot pe banii de la FCSB

Soarta Stelei s-a discutat în Senat. Ce concluzii au tras membrii Comisiei de Apărare şi ce misiune a primit ministrul Gabriel Leş

Astăzi a avut loc şedinţa Comisiei de Apărare din cadrul Senatului, la care au fost convocaţi Gabriel Leş – ministrul Apărării şi Nicolae Ciucă – şeful Marelui Stat Major, pentru a da explicaţii pentru proiectul echipei de fotbal CSA Steaua. Subiectul central al discuţiei a fost menţinerea valorii brandului Steaua.

[Video update]

Senatorul Iulian Dumitrescu, președintele Comisiei pentru apărare publică și siguranță națională, i-a convocat la o ședință atât pe Gabriel-Beniamin Leș cât și pe generalul Nicolae Ciucă. La ședința din Senat, care este publică, nu a venit însă și Cristian Petrea, comandantul CSA Steaua, chiar dacă nu a fost invitat. Din primele informații, se pare că subiectul discuției va fi legat de proiectul pe care vrea să-l inițieze Armata, nu, însă, și despre actuala echipă din Liga 1.

Iulian Dumitrescu, senator PNL, a cerut ca reprezentanţii MApN să ofere explicaţii despre proiectul echipei de fotbal CSA Steaua. Este motivul pentru care Gabriel Leş şi Nicolae Ciucă au fost chemaţi astăzi în faţa membrilor din Comisia de Apărare. La întâlnire şi-a anunţat prezenţa şi Gigi Becali, care însă nu a mai venit. De asemenea, nici Cristian Petrea – comandantul CSA Steaua – nu participă la această şedinţă.

Gabriel-Beniamin Leş, ministrul Apărării, le-a explicat membrilor din Comisia de Apărare motivul pentru care CSA Steaua a decis să-şi reînfiinţeze echipa de fotbal: Am fost obligaţi să facem echipa de fotbal, pentru că pierdeam marca nefolosind-o! Aşa spune legea. Plus că avem de recuperat un prejudiciu în valoare de 37 de milioane de euro. Momentan, nu putem concesiona marca, pentru că legea nu ne permite. Este un activ patrimonial. Aşa că am format, cum spuneam, noua echipă, care va începe din Liga 4”, a declarat ministrul Apărării, potrivit DigiSport.

  • Nefolosirea pe o perioadă de 5 ani neîntrerupt ar da dreptul oricărei persoane să solicite decăderea titularului din drepturile oferite de marcă. „

Nu îmi permit în acest moment să pierd marca Steaua, pentru că dacă nu luam nicio măsură pierdeam marca Steaua. Nu avem cum să mergem până nu finalizăm aceste procese. Să vedem care va fi soluţia instanţei şi ulterior vom încerca să găsim şi reglementări legale care să ne ajute în valorificarea acestei mărci”, le-a mai spus Leş senatorilor din Comisia de Apărare.

Iulian Dumitrescu a estimat că, pentru a se păstra valoarea mărcii, ar trebui ca proprietarul să investească peste 20 de milioane de euro anual.

„Ca să păstrezi valoarea, trebuie să ai un anumit nivel al inevstiţiilor anual. Dacă aţi studia puţin, aţi vedea că nu se poate păstra valoarea la 50 de milioane, decât dacă ai un buget de peste 20 de milioane de euro anual”, a afirmat şeful comisiei.

Leş a replicat că echipa are asigurată o finanţare de 300.000 de euro pe an pentru următoarele două sezoane: Aceasta este şi dorinţa noastră, aducerea unor sponsori, eu vreau rezolvarea acestei situaţii, dar altă cale nu văd, având în vedere că vorbim de o decizie judecătorească definitivă. Noi dorim promovarea. Ca să păstrăm marca, această echipă trebuie să existe. Pentru următorii doi ani avem asigurată finanţarea, bugetul este în jur de 300.000 de euro anual”.

„Asta e o glumă pentru un club ca Steaua. Un club ca Steaua trebuie să aibă buget de zeci de milioane de euro. Nu puteţi păstra valoarea brandului cu 300.000 de euro pe an”, a răspuns Dumitrescu, iar un coleg de-ai săi a completat: „Cu 300.000 nu o să reuşiţi nici să ţineţi lumina aprinsă”.

„Cealaltă soluţie era să pierdem brandul”, le-a transmis ministrul.

Unul dintre ei i-a propus ministrului să găsească o modalitate prin care să modifice legea care precizează că, în cazul nefolosirii mărcii pentru secţia de fotbal, aceasta ar putea fi revendicată de orice altă persoană.

Iulian Dumitrescu, preşedintele Comisiei de apărare, şi-a exprimat temerea lui şi a unora dintre colegii săi cu privire la devalorizarea mărcii, prin faptul că echipa de fotbal a CSA va evolua mai mulţi ani în ligile inferioare.

Valoarea mărcii Steaua depăşeşte în acest moment 50 de milioane de euro. Valoarea unei mărci poate fi păstrată doar dacă puteţi să daţi anual o anumită sumă de bani. E greu de păstrat această marcă dacă va juca cu FC Ciorogârla sau cu Crevedia. După 3-4 ani în ligile inferioare, valoarea mărcii se va păstra sau nu?„, a întrebat Dumitrescu.

„Nici infrastructura nu ne permite să fim acum în Liga I, dar există un plan de modernizarea a stadionului. Nu suntem în situaţia să ne permitem să pierdem marca Steaua, haideţi să vedem ce se întâmplă după un an, doi, sau trei, a mai spus Leş.

Ministrul Gabriel Leş a răspuns că dreptul de proprietate asupra mărcii Steaua ar putea fi contestat de oricine, dacă aceasta nu ar fi folosită.

MApN ar trebuie să se ocupe după părerea mea cu altceva decât cu problemele Stelei. MApN a făcut toate demersurile pentru protejarea acestei mărci. Valoarea a fost stabilită de câtre instanţă la 3,7 milioane de euro pe an, iar prejudiciul calculat pentru zece ani la 37 de milioane de euro. Am deschis un proces şi pentru recuperarea acestui prejudiciu. Protejarea aceastei mărci se face tocmai înscriind această echipă în Liga a IV-a, pentru că dacă rămâne nefolosită, orice perosană are dreptul să atace nefolosirea ei. Dacă nu înscriam această echipă şi pierdeam marca peste cinci ani, având în vedere că avem de recuperat un prejudiciu, ce se întâmpla?„, a spus Leş.

Intrebat daca ministerul poate sa sustina o echipa la nivel inalt, ministerul Apararii Les a raspuns: „Nu, categoric nu. O sa vedem. intr-o asociere, o solutie care sa fie benefica pentru Steaua. Nu exclud dialogul cu Gigi Becali, nu l-am exclus niciodata, nu am avut nicio intalnire pana acum. De acest lucru se ocupa CSA Steaua, nu ministrul. Nu am o problema sa ma intalnesc cu Gigi Becali. In acest moment, marca este la CSA Steaua, un dialog pentru o asociere il putem avea cu oricine, dar sa gasim solutia legala. Deocamdata avem procesul pe rol si o solutie care ne obliga la recuperarea prejudiciului. Vom vedea ce se intampla apoi”.

În concluzie, Dumitrescu i-a cerut ministrului soluţii pentru păstrarea valorii mărcii: „Îmi doresc să căutăm o soluţie, care trebuie găsită rapid, pentru că o să avem un brand care nu va valora nici pe departe cât valorează în acest moment„.

Un scurt dialog purtat între Gabriel Leş şi membrii Comisiei de Apărare, potrivit DigiSport:

  • Iulian Dumitrescu: Nu credeţi că dacă jucăm cu Ciorogârla şi cu Crevedia se devalorizează marca asta?
  • Gabriel Leş: Aveţi dumneavoastră altă soluţii? […] În următorii doi ani, avem bugetul asigurat! 300.000 de euro. Vrem, însă, şi sponsori. În plus, dacă vom recupera prejudiciul de 37 de milioane de euro, atunci toată suma o vom investi în fotbal
  • Iulian Dumitrescu: Comisia se teme ca brandul să nu se devalorizeze peste câţiva ani şi să-l vândă MApN pe nimic. Aşa cum s-a întâmplat în trecut cu fabrici şi uzine. Trebuie să găsiţi o soluţie să menţineţi brandul! Trebuie găsite rapid soluţii.
  • Gabriel Leş: De acord!

Şedinţa a durat 30 de minute şi s-a terminat la ora 13:00. Ministrul Apărării susţine în continuare proiectul CSA Steaua. Va mai exista totuşi o întâlnire, în care Ministerul Apărării va prezenta soluţiile pe care le-a găsit pentru menţinerea vizibilităţii brandului Steaua. În acest moment, legea nu le permite celor de la CSA să concesioneze marca Steaua, însă va fi înfiinţată o echipă care va începe din liga a patra şi care va utiliza brandul.

 

Concluzii
  1. Marele proiect CSA este fundamentat pe „La ciupeala” si „Facem oricum să vedem ce iese” cu o mare doză de manipulare a suporterilor.
  2. CSA face echipa pentru ca nu mai avea ce face cu marca/sigla„am fost obligati sa facem echipa”. Deci praf in ochi ca ar fi facut-o pentru suporterii anti Becali.
  3. Marca nu ca se vrea pastrată la CSA, dar nu poate lua bani pe ea„Momentan, nu putem concesiona marca, pentru că legea nu ne permite.”
  4. Noua echipa de fotbal a CSA se spera a fi finanțată cu pielea ursului din pădure, adica, presupusul prejudiciu de 37 de milioane de euro pe care il viseaza ca si recuperat: „Dacă vom recupera prejudiciul de 37 de milioane de euro, atunci toată suma o vom investi în fotbal”.
  5. Cu siguranta in Liga 5… pana la Liga 2, brandul se va devaloriza, mai ales că pleacă de la palmeres „0”. Are dreptate Iulian Dumitrescu: „Comisia se teme ca brandul să nu se devalorizeze peste câţiva ani şi să-l vândă MApN pe nimic. Aşa cum s-a întâmplat în trecut cu fabrici şi uzine. Trebuie să găsiţi o soluţie să menţineţi brandul! „

Vom trai si vom vedea „care incotro”!

X Ray

Image result for CS U Craiova - FC Steaua

Să învățăm din greșeli

Se vor găsi unii să se întrebe ce cauta articolul de mai jos pe fcsteaua.ro. Răspunsul e simplu. Financiar, toate cluburile se supun legilor economice, nu emoțiilor, culorilor, siglelor, tradiției și istoriei. Dinamo a fost la un pas de Rapid. Nu suporterii au salvat-o de la faliment după ce l-au „gonit” pe Badea, cum nici giuleștenii nu au salvat Rapidul după ce au „scăpat” de Copos. Pe Dinamo a salvat-o managementul hulitului Negoiță și legea insolvenței, nu PCH &Co. Asemănările cu ceea ce se întâmplă și se pot întâmpla la FC Steaua – reacții, frustrări, degringoladă administrativă etc.- sunt evidente.

Mai mult, azi vorbim non-stop de falimentul fotbalului românesc. Oare societatea civilă nu contribuit cu nimic la asta? Ba da. Am mai scris despre asta și nu mai repet. Atunci când nu învătăm din greșelile altora, nu vom învăța nici din ale noastre. Doar vom constata efectul, fiecare invocând populist propria cauză din viziunea lui. Unii vor înjura, alții vor exulta, funcție de propriul interes, însă viața noastră reală va decurge la fel. Noi, nici mai bogați, nici mai săraci, dar nici mai înțelepți.

În școală ni se spunea că repetiția este mama învățării, însă a învăța din greșeli nu înseamnă să le repeți cu obstinația asinului! Nici să ceri fără să dai, ca Nastratin Hogea măgarului. Fotbal cu performanță pe burta goală nu există!

  • Se zice că Nastratin a încercat să-și învețe măgarul fără mâncare și i-a dat porții de fân din ce în ce mai mici. Într-o zi când a intrat în grajd și-a găsit măgarul mort. Bineînțeles că bietul măgar murise de foame. „Ia te uită, tocmai când te-ai învățat să nu mai mănânci ți-ai găsit să mori?”, a concluzionat Hogea. Acum, ziceți voi care-i Nastratin, cine-i măgarul și când moare.

Vă prezentăm articolul despre care vorbeam mai sus.

Ce nu știu sau nu vor să știe fanii Rapidului despre George Copos și falimentul clubului

Conform lui Dinu Gheorghe, scena colivei a fost hotărâtoare pentru decizia lui Copos de-a renunța la Rapid (MediafaxFoto)

Acum 3 ani, câțiva suporteri ai Rapidului au mers la Înalta Curte de Casație și Justiție cu o colivă, niște lumânări și un banner pe care scria: “Te aştept să te iubesc. Colegul din patul de jos”. Coliva, lumânările și mesajul de dragoste erau dedicate lui George Copos, patronul care, în opinia lor făcuse atât de mult rău Rapidului încât trebuia cumva gonit.

După părerea mea, acela a fost momentul în care Rapid a început să intre cu adevărat în faliment. Imediat după acest incident, Copos a anunțat că renunță la echipa pe care o finațase aproape două decenii. Mai făcuse astfel de anunțuri, dar de data asta chiar a pus în practică ceea ce a promis.

Dacă vei căuta articolele mai vechi care vorbeau despre această posibilitate, vei vedea că vestea a fost întâmpinată cu mult entuziasm de cei mai vocali fani ai Rapidului.

Întotdeauna, schimbările de patroni au avut așa, un farmec aparte. Cumva, toată lumea se așteaptă ca cel care vine să fie mult, mult mai bun decât nemernicul care pleacă.

  • N.R. Așa a fost și la Steaua când Becali a preluat frâiele de la Păunescu. Sărbătoare „națională”! Așa va fi și cand va pleca Becali. Din păcate nu doar în fotbal suntem așa. L-am înlocuit pe Ceaușescu cu Iliescu, ca la puțin timp să-l vrem jos. L-am luat din balcon și l-am pus pe necunoscutul Constatinescu doar pentru că era anti-Iliescu. Culmea, tot un fost comunist și el. După vrajeala cu „100 de zile”, am contastat ce țeapă ne-am luat din nou. Iliescu era mai bun politician  decât profesorașul din balcon și vrăjeala cu „cei 15.000 de specialiști” ai lui.  Am învățat ceva? Nu! Imediat că ne-a lua ochii gargara lui Băsescu și țepele promise în Piața Universității… Ce-i drept, țepe au fost, dar în buzunarele românilor. De fiecare dată a fost sărbătoare la schimbare, iar după câteva luni înjurături, bocete și jale. De  ce? Pentru că în mod haotic am vrut altul indiferent de costuri financiare și sociale. Nu conta cine vine, important numai să nu mai fie „ăla”. Exact ca la Steaua azi în viziunea care a produs marele clivaj din lumea stelistă.

Singura teamă a fanilor giuleșteni atunci era ca nu cumva Copos să se răzgândească, să arunce cu vorbe doar de dragul de-a se victimiza din nou.

Nu s-a răzgândit și, astfel, Rapid a trecut din proprietatea lui George Copos în cea a domnilor Adrian Zamfir și Nicolae Cristescu. Mai exact, Rapid a trecut de la proprietarul celei mai mari companii hoteliere din România, companie care deține inclusiv hoteluri de 5 stele precum Hilton Atehne Palace sau Crown Plaza, la deținătorul Hanului Vlăsia.

Fain, nu?

La-nceput, pentru fanii victorioși ai Rapidului, chiar a fost fain. De atlfel, logica n-a avut mereu de-a face cu povestea lui Copos la Rapid. Copos a fost înjurat la Rapid și când făcea lucruri în regulă, și când greșea. Cântecul acela cu podul de piatră și apa care l-a luat se auzea-n tribunele Giuleștiului indiferent de perioada trăită de echipă.

Vina i-a aparținut și lui pentru că a fost incapabil să comunice cum trebuie ce-a făcut bun pentru Rapid.

Povestea Rapidului după plecarea sa e arhicunoscută, echipa a mers doar în jos și a existat mai mult ca un zombie decât ca un club de fotbal. Sigur, sunt o mulți cei care vor spune că de fapt Copos a dus clubul în faliment prin faptul că l-a supraîndatorat. Vei auzi inclusiv ziariști spunând asta, nu doar oameni pentru care ignoranța este scuzabilă.

Realitatea uneori insuportabilă pentru cei care urlă că George Copos și-a umplut buzunarele la Rapid și apoi a șters putina este că acesta a pierdut bani. Normal, e greu să crezi asta după ce ani de zile ai auzit că el era singurul din fotbal care câștiga bani.

Copos a pierdut bani chiar dacă îți este sau nu antipatic. Ca Rapid să ajungă să-i datoreze lui Copos peste 20 milioane Euro, Copos trebuia să împrumute societatea cu acei bani.

Dacă nu mă crezi, fii tu deștept și-ncearcă să împrumuți fictiv o societate cu peste 20 milioane de Euro și vinde altora ideea în caz că nu ai curaj s-o și pui în practică.

Din calculele mele, Copos a pierdut în medie anual cam 1 – 1,5 milioane Euro la Rapid. Asta era suma medie pe care o aducea el din propriul buzunar.

De ce dau detaliul ăsta?

Pentru că printre fanii Rapidului care și-au făcut un titlu de glorie din contestarea comunismului și a tot ceea ce a însemnat această plagă pentru România, există și fani care au impresia că profitul din capitalism este ceva condamnabil.

În al doilea rând, pentru că-n jur de 1,5 milioane Euro ar putea ajuta astăzi Rapidul să respire din nou. Ceva-mi spune însă că acei fani cool care i-au dus coliva lui Copos la tribunal sunt prea mândri ca să se ducă astăzi la el acasă și să-i ceară să le salveze echipa.

Ștefan Beldie, editor sport.ro
Preluare de pe 3surse.ro

Nu voi analiza spusele lui Beldie, ci vreau să punctez altceva, general valabil. Nu vrem să învățăm din greșeli și nici să renunțăm la lozici populiste nici în fața adevărului.

Mai mult ca sigur Rapid rămâne în faliment, iar întrebarea care se pune este: «Ce se va întâmpla cu palmaresul, stema şi culorile Rapidului?» O problemă care frământă și lumea stelistă pentru FC Steaua, chiar dacă nu a intrat în insolvență și faliment. Nu încă, pentru că este posibil ca acest lucru să se întâmple oricând.

În 2012, înainte ca giuleştenii să intre oficial în insolvenţă, Copos ar fi modificat statutul societăţii astfel încât, în caz de faliment, marca/bradul, stema şi culorile să revină la societatea non-profit AFC Rapid, controlată de Copos. Vă sună cunoscut? Da, este exact ca AFC Steaua controlată de Păunescu și informal de CSA, dar „desființată” de Becali în 2011. După radierea societatea non-profit AFC Steaua, CSA deschis procesul pentru siglă/marcă, valorificând prostia comisă de Becali.

GSP afirmă că George Copos a dorit să rupă orice legătură cu Rapid şi a cedat gratis toate drepturile pe care le avea la societatea non-profit AFC Rapid fostului director de marketing al Rapidului, Horia Manoliu. După falimentul FC Rapid, neavând resursele financiare necesare, Horia Manoliu nu va putea, cel mai probabil, să formeze o nouă echipă.

Ca ridicolul să fie suprem, acum în pragul falimentului, suporterii Rapidului pregătesc o serie de proteste, după ce echipa lor favorită a mai făcut un pas spre margine prăpastiei. „Duminică, ora 20.00, în fața Stadionului Giulești, așteptăm toată suflarea rapidistă, să arătăm că ne pasă și ne doare ce se întâmplă cu echipa noastră dragă. Luni vom merge la sediul Curții de Apel București! ACUM ORI NICIODATĂ! RAPID NU MOARE!”, se arată într-un comunicat al suporterilor rapidiști. „Toată suflarea rapidistă” a fost vreo 500 ieri și vreo 30 azi, conform digisport.

Nici măcar acum în al 12-lea ceas suporterii nu realizează că Rapidul să fie viu are nevoie de bani, nu de proteste, de altfel absolut inutile, pe la tribunale, pe unde s-au mai dus și cu colivă. Atunci nu realizau că de fapt era coliva pentru clubul Rapid, nu pentru Copos. De ce o fac? Pentru că protestul e gratis și o frecție la un picior de lemn în contextul falimentului unei societăți private. Statul nu are cum să intervină. Unde mai pui că suporterii dețin peste 20% din acțiuni. În loc să vină cu bani, alternativă și surse certe de finanțare, fac proteste așteaptând mila Justiției și un fraier cu bani. Fraierul cu finanțarea și ei doar cu dorințele nemărginite și tot alaiul.fotbal-saracie

Concluziile valabile și pentru ce se întâmplă la FC Steaua le trageți voi!

X Ray

„Pe-un picior de plai”, unde tunuri dai

Ca întotdeauna la un eșec, urlă „sirenele” în spațiul public anunțând catastrofa națională: „ce am fost și ce-am ajuns!”. În fond, cine suntem, domnilor? Un suporter roș-albastru, tiby_stelistu2000, ne-o spune franc printr-un colaj video sugestiv: „România săracă”.


Cum așa? Păi nu ne-a descris frumos Miorița: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ba da, însă omul sființește locul. Până și în poemul mioritic, aparent nevinovat, este vorba de o japcă plănuită de băștinași care nu au nimic sfânt în ei. De fapt, mai grav. E o crimă cu premeditare și tâlhărie la dumul mare „pe-o gură de rai”- cum zice balada. Sub acest aspect, Miorița sună ca o premoniție la jafurile suferite de țara noastră de-a lungul timpului. Poate și de aceea este considerată ca o creație fundamentală a românilor. Paradoxal, am făcut  o epopee națională din cum ne-am îmbogățit unii, furând de la ceilalți, cei harnici și cinstiți, fără ca cineva să ne impiedice, deși se știa planul. Trist, dar adevărat!

Ca și baciul din Miorița, avem și „oiță bârsană” (SRI etc.), știm că suntem jefuiți și de cine,  și, totuși, ne acceptăm impasibili soarta, exact ca moldoveanul  din baladă: „Și de-o fi să mor… / Să spui ../ Ca să mă îngroape/ Aici pe-aproape…”. Ne facem planuri cum să ne „îngropăm”, nu cum să ne salvăm și să supraviețuim. Evident, nu este vorba de jefuirea unui individ, ci de avutul național. Dacă nu participăm, stăm pe margine și aplaudăm sau ne bocim soarta. Depinde în ce tabără de simpatizanți suntem: putere sau opoziție. De secole, în loc să ne unim forțele și să urnim țara spre un nivel de trai decent, am destructurat-o mereu la jumătatea drumului. Ne-am disociat în grupuri partizane și pe rând punem pe butuci ce au realizat ceilalți, ca într-un ciclu fără sfârșit.

Dincolo de latura mirifică a peisajului mioritic, realitate românească este și „un picior de iad” pentru mulți. Noi ceilalți, parcă trăim pe „alt picior” într-o lume paralelă. De zeci de ani vedem, dar trecem nepăsători și nu facem nimic. Ei, chiar nimic, nu. Îi numim generic „țigani”, unii dăm cu pietre, și cu asta ne spălăm pe mâini. Simplu. Nu? Însă este o pistă complet falsă. Mulți „români get-beget” sunt în aceeași sărăcie lucie.

Paradoxal, România este bogată în resurse naturale. Da, Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) și companiile care dețin licențe de exploatare au furnizat date potrivit cărora, în România, aurul minier depășește de 7 ori rezerva Băncii Naționale, ridicându-se la aproape 310 tone de aur şi peste 1.320 tone de argint. Valoarea cumulată a resurselor naturale situează România pe locul 4 în lume. Zăcămintele de aur poziţionează România pe locul întâi în Europa și pe locul 5 în lume. Așa, și? Păi avuția pământului fie am înstrăinat-o pe nimic (țițeiul, gazele etc.), fie am îngropat-o în indolență. Elocvent pentru întreaga Românie este și reportajul de mai jos.


Aurul verde a avut aceeași soartă. România despădurită de o pădure de șmecheri sub nasul și cu concursul nostru.

Se spune că văzând Dumnezeu că prin spărtura sacului au curs prea multe bogăţii deasupra României, s-a gândit ca în compensaţie să le dea românilor ceva mai puţină minte. Mit sau adevăr? Ce poate fi când sărăcirea României a fost făcută cu mâna noastră a românilor în calitate făptași, complici (direcți sau prin vot) sau spectatori nepăsători? Înfierăm vehement corupția, uitând că noi înșine suntem corupătorii și șpăguitorii. Nu există corupție fără corupători!

Ironia soartei, peste 70% dintre noi suntem tot săraci, chiar dacă nu ca în imaginile cutremurătoare de mai sus. Unii sunt săraci și fuduli, cărora totul le pute în jur. Stau doar pe margine și aruncă cu pietre. Alții, tot săraci dar „tranchilizați”, privesc România în glisare pe tobogan ca pe proprii copii în parc. Îi mai și ajută uneori să alunece, nu îi împiedică.

Ce ne unește pe toți? Sărăcia și voioșia cu care dărâmăm valorile, ălea puține câte au fost. Ce ne deosebește? Unii aruncă cu pietre la plesneală, alții asistă impasibili, atunci când nu aplaudă. La fel a fost în comunism, la fel este și în capitalismul de cumetrie, numai că am schimbat tabăra, ne-am vopsit și în loc de limbă de lemn URSS folosim limbă de lemn UE.

Revenim strict la fotbal. Pe modelul descris mai sus, după 1990 s-a pus pe butuci infrastructura sportului și s-a șters pe jos cu valorile. Inclusiv cu generația de aur, când o astfel de echipă care se naște o dată la 50-100 de ani.

Concret, pe 3 iunie 1998, România, deja calificată la Campionatul Mondial din Franța, învingea Paraguayul cu 3-2, într-un amical desfășurat pe stadionul din Ghencea. Ca întotdeaua, cohorta veșnic-nemulțumiților a invadat stadioanele și presa. Internetul nu, ca azi, pentru că majoritatea văzuse un calculator doar în magazine, în reviste sau la un „internet caffe”. Până și costurile unui abonament de internet erau ridicate în raport cu puterea de cumpărare a românului.

După acel meci, la conferința de presă, Iordănescu și Hagi au avut o intervenție dură la adresa presei, care prin criticile deșănțate i-a montat pe spectatori să înjure jucătorii.

Și atunci, ca și acum, lumea era chitită pe demitizări, demantelări, dărâmări de socluri, nu de sculptat statui ca semn de prețuire și respect pentru valori. „Jos!” devenise un nou sport național.

Vă prezentăm un interesant documentar „În căutarea fotbalului pierdut” despre mărirea şi decăderea echipei naţionale în contextul socio-politic pe care tot noi românii l-am creat, nu marțienii.

Evident, toate personajele din reportaj au fost contemporane cu ambele faze: mărirea și decăderea. Însă tot ce este „de rău” nu depins de noi. Numai ce e „de bine”, nu?


După 1990, când s-a schimbat imnul național,  am fost un pic dezamăgit de alegere. Versurile îmi păreau desuete. Parcă nu cadrau cu România secolului 20. Exact cum versurile imnului La Marseillaise îmi sună anacronice față de realitatea Franței. Dacă aș fi francez, nu aș putea  vibra la niște versuri care mă trimit imaginar la arme împotriva unui dușman iluzoriu care, chipurile, ar ocupa țara, tot imaginar. Mai ales că Franța s-a născut liberă și secole la rând a fost un mare imperiu colonial. Poate numai dacă m-aș gândi la „tsunamiul cu imigranți” care a lovit Franța postbelică și efectele lui teroriste.

Ei bine, după 20 de ani am realizat că m-am înșelat cu imnul României. Este perfect și mereu actual. De secole trebuia să ne tot cântăm „Deșteaptă-te române!” până ne penetra conștientul și subconștientul. De aceea, la final, fac din imn o dedicație pentru noi toți. Clipul este și un subiect de studiu și concluzii.

Notă: Poate ați observat cât de „pătrunși” sunt tricolorii, inclusiv generalul și cei trei „locotenenți” ai lui. Cânta „spaniolul” Andone, iar proaspătul „italiano vero” Ciprian Gafărușeanu și „turcul” Stancu… muți. Ceilalți, mai mult mișcau buzele la cameră să dea bine la imagine. Atunci, despre ce spirit național de luptă mai vorbim? Ați văzut patriotismul la națiunile mici, care au făcut mai mult decât noi Euro 2016: Albania, Islanda etc. ? Sunt sigur că da.

Nu vă aruncați să dați în fotbaliști și staff. Exact ca ei este și societatea, în cuget și simțiri. După 1989 am pierdut treptat și ce mai aveam de preț ca nație: patriotismul. De fapt, am fost îndoctrinați de presa aservită și politicienii de carton să ni-l pierdem. Din păcate!

X Ray

Şi totuşi, e şi despre Dumnezeu

Ne-am amăgit în masă. Ştiam mai toţi că nu avem echipă, dar am ales să credem în ea pentru că ăsta este rolul suporterilor. Dacă nu ar exista această putere de autoiluzionare, pe lumea asta doar Barcelona şi Real ar avea fani.

Nu s-a întâmplat nimic special. Lotul pe care îl are România acum, chiar şi unul în formă ideală, e de ultimele 8 la acest EURO. Sigur că persistă această senzaţie că Iordănescu nu a scos maxim din potenţialul fotbalului nostru. Dar echipele de club la care joacă fotbaliştii noştri de top, ce fac ei acolo, arată că România pur şi simplu era una dintre cele mai slabe echipe de la acest EURO. O calificare din grupe ar fi însemnat depăşirea condiţiei de zi cu zi.

Mereu ne imaginăm că rezolvarea problemelor naţionalei se găseşte în abordarea unor teme clasice, creşterea juniorilor, corupţia. Am o veste proastă. Nu este aşa. Fotbalul nu are legătură cu principiile. Fotbalul e despre genialitate. Când nişte valori coincid temporal, atunci ai o echipă.

Când am avut o naţională de top, şi corupţia era de top în România. Condiţiile pentru juniori erau şi mai precare. În Croaţia, corupţia e atât de mare încât suporteri radicali vor să forţeze excluderea naţionalei lor de la EURO prin acte de vandalism la meciul de mâine cu Spania în cadrul războiului lor cu federaţia. Dar Croaţia are o echipă bună.

Spania are drept preşedinte de federaţie un fel de Mircea Sandu. Şi totuşi Spania a reinventat conceptul de Invincibila Armada. În fotbal, de data asta. Oricât ne-am strădui, nu cred că putem bate la corupţie Brazilia, Camerun, Ghana, Mexic, Albania. Şi totuşi, astfel de naţionale se pot mişca foarte bine pe teren. Uneori chiar sublim.

Olanda este supremul punct în materie de creştere a jucătorilor. Unde este Olanda acum? A bătut-o de două ori în preliminarii stânca aia de la capătul lumii, Islanda, al cărei căpitan a jucat în prima ligă a ţării sale şi la fotbal, şi la handbal.

Austria, Elveţia sunt societăţi în care corupţia nu are nici pe departe răspândirea din România sau mai ştiu eu ce astfel de tară. Şi? Austria are un singur punct la EURO în toată istoria ei. Elveţia nu are nicio performanţă majoră la acelaşi EURO.

La fotbal, nu ajunge să translatezi principiile din economie. Premianţii nu bat golanii la fotbal. De cele mai multe ori, se întâmplă exact invers. Fotbalul nu este doar despre programe, hărnicie, „viziune”, resurse. Anglia le are pe toate. Şi? Se face o jumătate de veac de la unicul său trofeu. I-am tot bătut cu toată corupţia şi neglijarea noastră a juniorilor.

Avem o naţională aşa şi aşa. Cam ca ţara. Are jucători buni, dar niciunul nu e special. Bunii pot fi făcuţi şi prin programe, specialii se nasc. La un moment dat, vor reapărea şi specialii. Şi nu, nu neapărat la marea academie. Ci undeva, pe un câmp, la păscut vaca, aşa cum se întâmplă şi cu mari scriitori, sculptori, muzicieni, actori. Pentru că, precum restul artelor, şi fotbalul este despre picătura de genialitate de la Dumnezeu. Fără ea, şi zece Academii Hagi nu te fac Hagi.

Mihai Mironică
Preluare de la blog.prosport.ro/mihai-mironica

 

Nota Redacției: Mironică, atunci când se dezbracă de haina cârcotașului reușește să spună argumentat și obiectiv cauzele unei probleme. Așa s-a întâmplat și în acest articol. Într-un fel, parcă mi-a citit gândurile, expuse deja în cronică și în comentariile mele de după meci. Însă Mironică a făcut-o mai elaborat și mult mai profesionist decât aș fi putut să o fac eu, dacă voiam să-mi transpun într-un articol toate gândurile legate de „drama fotbalului” post eliminare de la Euro . Felicitări!

În contrast cu spumele jurnaliștilor (și nu doar ei) după înfrângerea cu Albania, care s-au aruncat să dea la greu cu tămâie pe corupție, FRF, LPF, cluburi, guverne, patroni de fotbal…, Mironică este unul care și-a păstrat luciditatea. El face o analiză la rece, corectă, și vede clar că nu poți produce genii în eprubete și academii nici cu tone de bani, chiar dacă ai fi și în „Rai”.

Geniile se nasc întâmplător, independent de voința sau dorința genitorilor. Tările cu bani, atunci când nu au genii, le importă. America de Sud și Africa au devenit adevărate izvoare pentru Europa. De ce? Pentru că nu este suficient să se nască, ci trebuie să fie și descoperite. În acele continente fotbalul este un El Dorado, un „short cut” de a scăpa de sărăcie. Practic toți copii trec prin faza de „fotbal”. Prima selecție începe în curtea școli, pe stradă sau pe câmpuri. Dar și acolo geniile sunt rare. Pele, Maradona, Romario, Ronaldo și Messi sunt câteva „perle” apărute în ultimii 76 de ani din milioane de fotbaliști.

Asta este valabil în orice domeniu. De ęxemplu, în România a trebuit să treacă 1850 până să se nască un geniu al poeziei, Eminescu, și au trecut deja 166 ani fără să se mai nască altul. La fotbal, din 1965, nu s-a mai născut alt geniul al fotbalului românesc ca Hagi. Și au trecut 41 de ani! La Steaua a trebuit să treacă 39 de ani până să apară o echipă de top în 1986. De fapt, să se unească în același team câțiva fotbaliști de excepție adunați din toată țara. De atunci au trecut 30 fără să se repete, pentru că cei buni apăruți nu au putut fi adunați toți la aceeași echipă, Steaua.

Da, genialitatea și talentul în sport nu au nicio legătură cu corupția, mafia, federații, guverne, banii, civilizație etc. Nu! Au legătură numai cu nașterea și modul aleator în care codul genetic se înlănțuiește în ADN și apoi în geneza organismului. E ca și cum din miliarde de combinații numerice ai nimeri-o pe cea care îți deschide un seif cu daruri neprețuite.

Da, poți compensa ceva din lipsa talentului prin educație și antrenament, dar nu îți dă și constanță de top, pentru că talentul și genialitatea sunt mereu aceleași, ca un reflex necondiționat. De aceea nici măcar marile academii ale lumii nu produc pe bandă super fotbaliști. De genii nu poate fi vorba.

XRay

 

Fotbalul românesc: Simboluri autohtone de altă naționalitate

Titlul original: „Ce trebuie să nu uităm când le dorim „moarte bozgorilor”. Cum au ridicat ungurii fotbalul românesc: de la Baratki la Bölöni, de la Petschovschi la Ienei, de la Dobay la Sătmăreanu. România le datorează maghiarilor stilul de joc şi pasiunea pentru dribling”

colaj-unguri.jpg?width=815

În clarobscurul interiorului cu covoare persane, străjuit de tablouri, diplome şi caricaturi înrămate şi aglomerat cu mobilier masiv, de lemn tare şi scump, miroase a bătrâneţe şi a secol trecut. Este februarie 2011, iar la masă Angelo Niculescu, cel mai important antrenor din istoria fotbalului românesc, aşteaptă răbdător şi uşor deprimat întrebările reporterului. Sinuoasă, şueta şerpuieşte printre subiecte, decenii, personaje, întâmplări.

Acum discutăm despre Bela Guttmann, antrenorul maghiar care, înainte să schimbe istoria fotbalului mondial prin inventarea sistemului de joc 1-4-2-4, a trecut prin România, unde a antrenat Ciocanul Bucureşti. „Se baza pe automatisme în joc“, spune Angelo, care îşi aminteşte cu o precizie stupefiantă scene minuscule petrecute, unele dintre ele, în urmă cu peste 60 de ani. „Eram la echipe diferite: eu – la Carmen, el – la Ciocanul, viitorul Dinamo. Nu l-am cunoscut personal pe Bela, dar ne-am intersectat de multe ori. Ţin minte că l-am văzut o dată în piaţă la Sfântu Gheorghe, în centru, era în staţie, aştepta tramvaiul 19, să meargă în cartierul Dudeşti, acolo unde era terenul de antrenament al celor de la Ciocanul. Stătea în staţie şi mânca o tabletă de ciocolată…“

bela-guttmann.jpg?height=355&width=570Bela Guttmann a câştigat două Cupe ale Campionilor Europeni cu Benfica după ce a antrenat Ciocanul Bucureşti

Am continuat să-l întreb pe Angelo despre Guttmann. Bătrânul mă fascina. În 2011 avea deja 90 de ani şi era o veritabilă capsulă a timpului. În minte i se ascundea o comoară intactă, perfect conservată şi ordonată, cu amintiri din epoci istorice dispărute pentru totdeauna. Aveam în faţă martorul ocular al unor evenimente despre care azi nu mai poţi citi decât în manuale. Aşadar, cum era Guttmann, ungurul venit după război, în 1946, să antreneze în România, escală spre Occidentul unde a schimbat faţa fotbalului mondial? „Eram prieten cu Moisescu şi cu Bartha, de la Ciocanul. A doua zi după meci, jucătorii din Bucureşti se strângeau la «dezobosire», cum spuneam noi în glumă, adică pentru masaj şi saună la complexul Baia Centrală. După aceea, «dezobosirea» se prelungea la restaurant… Acolo îi descoseam pe Martha şi Moisescu despre felul în care lucra Guttmann. Avea anumite idei fixe de la care nu abdica niciodată în privinţa pregătirii fizice. Îi obliga pe jucători, înaintea fiecărui antrenament, să facă 20 de ture de teren fără pauză. Abia apoi începea exerciţiile. De obicei, programul nu avea varietate. Se baza foarte mult pe automatisme. Era o repetiţie continuă. Mereu aceleaşi exerciţii făcute la o intensitate foarte apropiată de tempoul jocului. Era un tip care impunea respect jucătorilor. Zâmbea rar, nu râdea la antrenamente şi nu făcea glume cu ei. Acolo, la Ciocanul, erau jucători cu calităţi fizice, mai puţin tehnice. Aşa că genul ăsta de antrenamente îi ajuta foarte mult în meci, unde excelau la rezistenţă şi forţă“, spune Angelo.

Ne depărtăm de temă, alunecăm spre prezent – „Alex Ferguson e antrenor, restul sunt nişte măscărici!“ –, dar firul dialogului ne răsuceşte gândurile din nou către perioada interbelică, atunci când fotbalul a prins cu adevărat rădăcini în România. „Noi am început să jucăm fotbal după Unire. Până atunci, în Muntenia se juca un fotbal fără mari rafinamente. În echipe erau mulţi muncitori străini. Englezi, nemţi, olandezi… Fotbalul adevărat l-au adus ardelenii, care fuseseră crescuţi la şcoala din Europa Centrală. A fost o diferenţă între ce se juca în Vechiul Regat şi Transilvania. Acolo erau jucători care aveau rafinament tehnic, aplecarea spre jocul combinativ, înţelegerea tactică a fotbalului“, priveşte departe, peste umărul meu, aparent spre storurile care acoperă geamurile, Angelo.

Echipa României la prima ediţie a Cupei Mondiale: cinci maghiari, trei români, doi germani, un evreu

După Unirea din 1918, primul campionat naţional la care au participat şi transilvănenii a fost cel din 1922. Finala s-a jucat între Chinezul Timişoara şi Victoria Cluj (5-1). Echipele din provinciile de dincolo de Carpaţi au dominat copios fotbalul intern o lungă perioadă. Chinezul a câştigat 6 titluri la rând (1922-1927). Abia în 1926 a apărut prima oară în finala campionatului o formaţie din Vechiul Regat: Juventus Bucureşti avea să piardă cu 0-3. Supremaţia timişorenilor avea să fie fracturată, în 1928, de alţi transilvăneni: cei de la Colţea Braşov. Titlul a revenit în Capitală, prima oară după intrarea ardelenilor în competiţie, abia în 1929, de către Venus.

În 1930, la prima ediţie a Mondialelor, 8 dintre titularii României în 3-1 cu Peru au fost de alte naţionalităţi. Ion Lăpuşneanu, Constantin Stanciu şi Ştefan Barbu au fost români, Adalbert Steiner, Ladislau Raffinsky, Emeric (Imre) Vogl, Nicolae Kovacs şi Adalbert Deşu au fost maghiari, Rudolf Burger, Alfred Eisenbeisser (cunoscut românilor sub numele Fredi Fieraru) au fost germani, Rudolf Wetzer – evreu. Aşadar, prima victorie din istoria „tricolorilor“ la Mondiale a fost realizată de 3 români, 5 maghiari, 2 germani şi un evreu. Selecţia fusese făcută, la plecarea din Bucureşti, de Rudi Wetzer, liderul echipei şi antrenorul neoficial. Celebrul fundaş central, tocmai revenit de la Budapesta dintr-o escapadă de pomină, ruptă din filmele de aventuri – tentaţiile ungurilor, corupţia funcţionarilor federali, o goană nebună în noapte către graniţă, dezlegări în alb, tentative de muşamalizare şi scandalul aferent în presa din cele două ţări –, a făcut lotul în pripă şi s-a ocupat de organizare. Până la urmă, a ieşit bine, chiar dacă „atârnătorii federali“ n-au lipsit nici atunci (în delegaţie a fost inclus până şi un ziarist prieten cu federaţia, acuzat în epocă de confraţi că se ocupa cu blaturi şi cu transferuri dubioase).

Vedetele României: Istvan Dobay, Gyula Baratky, Joszef Petschovschi

baratky.jpg?height=266&width=400

Gyula Baratky a fost idolul tribunelor în România zeci de ani. Chiar şi după ce a dispărut
dintre noi, vechii suporteri au continuat să-i ducă mai departe isprăvile care le încântaseră tinereţea

Multe sunt poveştile rămase din perioada interbelică. Legenda spune că Ştefan (Istvan) Dobay, supranumit „Calul“, avea un şut atât de puternic încât, uneori, rupea plasa porţii şi că era imposibil de ajuns sau blocat atunci când pornea în sprint. Despre Iuliu (Gyula) Baratki umblă vorba că lovea bara transversală de câte ori avea chef de pe linia careului de 16 metri. Vechii rapidişti susţineau chiar că Baratki a fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată în România. Bănăţenii contestă şi acum această afirmaţie şi spun că, de fapt, Iosif (Joszef) Petschovschi a fost, în realitate, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor în România. Cert e că Baratky a jucat 9 meciuri pentru Ungaria, între 1930 şi 1933, şi alte 20 pentru naţionala României, între 1933 şi 1940. Petschovschi a fost decenii vedeta incontestabilă a campionatului, idolul a generaţii întregi de români cărora le-a lipit fotbalul de suflet. A jucat în prima ligă până la 40 de ani şi a reprezentat bine România în 32 de meciuri, reuşind 11 goluri.

petschovschi1.jpg?height=232&width=400Joszef Petschovschi, vrăjitorul balonului intrat în legenda fotbalului timişorean şi arădean. FOTO: Glasul Aradului

După 1945, fotbalul românesc a continuat să fie dominat, o lungă perioadă de timp, de jucătorii veniţi din Transilvania şi, mai ales, de maghiarii care „trăgeau“ după ei şcoala de fotbal a Ungariei dublă vicecampioană mondială în 1938 şi 1954. Pe 30 septembrie 1945, la Budapesta, într-un prim meci după încheierea războiului, România pierdea în faţa marii echipe a Ungariei (Puskas, Hidegkuti, Sarosi III, Vilmos) cu 2-7. Cele două goluri ale tricolorilor erau marcate de maghiarii Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi. În naţionala noastră, pe lângă Aurel Boroş, Remus Ghiuriţan, Gheorghe Băcuţ, Vasile Ion, Nicolae Simatoc şi Bazil Marian au mai jucat atunci Iosif Ritter, Francisc Spielmann, Nicolae Reuter, Ladislau Incze, Iuliu Farkas şi, bineînţeles, Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi.

Golgheterul all-time al României timp de 60 de ani: Gyula Bodola. Cel mai selecţionat tricolor până în 2000: Laszlo Boloni

bodola-Boloni.jpg?height=461&width=600O poză de legendă: maghiarii Lazlo Boloni şi Gyula Bodola împreună, în 1989. Primul a fost deţinătorul recordului de selecţii la naţionala tricoloră 12 ani, cel de-al doilea a fost golgheterul all-time al României peste 60 de ani. Amândoi au fost depăşiţi, abia în 2000, de Hagi. FOTO: farablaturi.ofsaid.ro

Lucrurile nu s-au schimbat mult timp după aceea. Primul turneu final al Mondialelor de după război la care a participat România, Mexic 1970, a găsit în cuptorul de la Guadalajara o echipă ranforsată cu Lajos Sătmăreanu în apărare, Emerich Dembroschi şi Vasile (Laszlo) Gergely la mijloc. Românul de naţionalitate maghiară Dembroschi (pe care România îl cunoaşte, eronat, sub numele „Dembrovschi“) avea să fie chiar cel mai bun jucător al naţionalei tricolore la acel turneu final.

20151210-115814.jpg?height=711&width=400 Emerich Dembroschi, cel mai bun fotbalist român la Cupa Mondială din Mexic 1970,
omagiat la vremea respectivă în ziarul „Sportul”

Până spre mijlocul anilor ’80, fotbalul românesc chiar a fost cunoscut, în străinătate, prin intermediul vedetelor sale maghiare. Istvan Kovacs, cunoscut acasă sub numele Ştefan Covaci, i-a antrenat pe Cruyff, Rep şi Neeskens la Ajax Amsterdam. Emerich Ienei a câştigat Cupa Campionilor cu Steaua şi, câţiva ani mai târziu, a calificat din nou naţionala la Mondiale, în 1990, după o pauză de două decenii. În paranteză fie spus, am avut ocazia să asist personal, în vara lui 2000, la o scenă cu adevărat memorabilă. La finalul unui antrenament al naţionalei, selecţionerul Laszlo Boloni a iniţiat un mic joc: nimeni nu pleca la vestiare până nu reuşea să nimerească bara transversală de la 16 metri. Au tras, pe rând, toate vedetele tricolorilor (Hagi nu mai făcea parte din lot, se retrăsese după Euro). Nimeni, nici măcar Boloni, n-a reuşit să lovească bara din prima încercare. La final, de minge s-a apropiat, lipăind în iarbă cu sandalele sale uşoare, de vară, şi directorul tehnic Ienei. Campionul marii echipe a Stelei din anii 50-60, ajuns în acea vară memorabilă a lui 2000 la 63 de ani, a mângâiat mingea aşa, în joacă, într-o biomecanică de manual, şi toţi jucătorii generaţiei de aur au urmărit, cu mâinile-n şolduri, traiectoria perfectă la capătul căreia aştepta, firesc, bara. Fără niciun cuvânt, Ienei şi-a împăturit ziarul pe care-l ţinuse în mână în tot acest timp, l-a pus la subsoară şi a plecat, aşa cum se cuvenea şi cum fusese pariul, spre vestiare.

steaua1986.jpg?height=277&width=4007 mai 1986: antrenorul român de naţionalitate maghiară Emerich Ienei (centru) priveşte
fericit cum jucătorii stelişti fac turul de onoare al stadionului la Sevilla

Până târziu, spre 2000, recordul de selecţii (104) la naţionala României a fost deţinut de Laszlo Boloni, după cum recordul golurilor i-a aparţinut, până în acest mileniu, lui Iuliu/Gyula Bodola, formidabilul atacant care a marcat de 31 de ori în 48 de meciuri, o eficienţă neegalată de Mutu şi Hagi (câte 35 de goluri), cei care l-au depăşit între timp.

Cum ar fi arătat România fără maghiarii, germanii şi evreii care au jucat pentru tricolor

E greu de spus azi cum ar fi arătat fotbalul românesc dacă maghiarii nu l-ar fi îmbogăţit, susţinut, înfrumuseţat aşa cum au făcut-o în ultimii 95 de ani. Poate că România şi-ar fi început cu o victorie palmaresul internaţional şi fără golul lui Ferenc Ronay pe 8 iunie 1922, primul din istoria tricolorilor, şi echipa noastră ar fi câştigat oricum la Belgrad, cu eterna rivală Iugoslavia, celebra Cupă de Aur. Poate că România ar fi învins Peru pe 14 iulie 1930, în debutul la Cupa Mondială, şi fără golurile lui Adalbert Deşu şi Nicolae Kovacs. Poate că, dacă n-ar fi existat Emerich Dembroschi, altcineva ar fi înscris contra Greciei în acel 1-1 de pe 16 noiembrie 1969, în meciul de a fi sau a nu fi din nou la Mondiale după 20 de ani, şi cei 100.000 de români înghesuiţi pe „23 August“ ar fi trăit evenimentul oricum bucuria unei generaţii. Se prea poate ca România să fi învins campioana mondială Italia şi fără torpila lui Boloni din minutul 24 al legendarului meci din 16 aprilie 1983, cel care a împins echipa noastră pentru prima oară spre un turneu final al Europenelor.
20151210-130622.jpg?height=889&width=500
În aprilie 1983, autorul golului cu care România învingea campioana mondială Italia în preliminariile pentru Euro 1984, Laszlo Boloni, nu avea loc pe coperta ziarului „Sportul”. Publicaţia l-a ignorat pe marele jucător maghiar şi după aceea. În schimb, pe prima pagină trona un editorial cu titlul „Au învins… dacii!”. În România începuse campania care avea să îmbolnăvească de „dacopatie” mulţi locuitori ai acestei ţări

Poate că aşa ar fi fost. Dar toate astea rămân doar speculaţii. Ceea ce ştim cu certitudine este că Ronnay şi Bodola, Baratky şi Boloni, Petschovschi şi Ienei, Dobay şi Sătmăreanu, Covaci şi Dembroschi au existat cu adevărat. Au făurit momente memorabile, au scos în stradă România, au calificat naţionala la Europene şi Mondiale, au câştigat Cupa Campionilor, au adus fericirea şi mândria în case reci când nimic nu părea să poată face acestă minune.

Suporterii prezenţi azi pe stadioanele României au fost aduşi acolo, poate chiar fără să ştie, şi de ungurii şi nemţii şi evreii care au jucat cu tricolorul pe piept. Pe stadioanele României au reapărut, după întâmplările de la 1 decembrie, strămoşeştile scandări „moarte bozgorilor” şi „afară, afară/cu ungurii din ţară”. Autorii „urărilor” par să fi uitat că le datorează ceva, unii ar spune mult, celor cărora acum le doresc moartea sau, măcar, evacuarea din istorie.

Matei Udrea

Sursa: Prosport

Nota Redacției

Matei Udrea este aproape o „uscătură în pădurea presei sportive”, dar în acest articol a inventariat bine contribuțiile celor nominalizați, mulți dintre ei foste glorii steliste.

Pentru mai tinerii noștri cititori, am publicat acest articol pe fcsteaua.ro ca o filă de istorie fotbalistică cu foste glorii roș-albastre .

Însă aspectul sociologic, Udrea l-a abordat ca un fitilist șovin, nu ca un jurnalist român formator de opinie. În final, amestecând tendențios gloria sportivă a unora cu iredentismul altora din sânul aceleași naționalități, șovinul Matei Udrea trage o concluzie provocatoare și falsă: „… par să fi uitat că le datorează ceva…”. De aceea voi face eu corecția care se impune.

Nu datorează nimeni nimic ungurilor, nemților, evreilor… , aromânilor sau românilor din România! În raport cu țara, toți au fost și sunt cetățeni români cu drepturi și obligații egale față de România, îndiferent de naționalitate! S-au născut, crescut, educat, format și performat în România! Toți cetățenii români care au realizat ceva în sport, au făcut-o în primul rând pentru ei (la pachet: pasiune, glorie, imagine și bani), nu mecenat, caritate sau voluntariat pentru „patrie și popor”. Toți cetățenii români trebuie respectați pentru performanțele lor care au sporit tezaurul național de valori din România, însă nu adulați sau judecați după sângele care le curge prin vene.

Ceea ce nu vede Udrea este că acei suporteri au sancționat verbal, pe stadioane, dorința separatistă a unor „uscături”, tendință prin care iredentiștii vor să iasă de sub incidența cetățeniei române trecând în „propriul lor stat”. Deci, iredentiștii se scot ei însăși din România și din istoria sa, nu suporterii! Cu alte cuvinte, suporterii le-au urat „drum bun”!

Totuși, nu există pădure fără uscături. Important este să nu tăiem și copacii buni în lupta cu uscăturile sau cu „pădurarii” care cultivă numai uscăturile. Evenimentele din așa-zisul „Ținut Secuiesc”, alimentate de „pădurari” și promovate de uscături, împun măsuri de stat, instituționale și constituționale, nu topoare cu care să devrișam toată pădurea.

Statul român trebuie forțat să respecte și să aplice Constituția în „terapia uscăturilor” , nu noi cetățenii să scoatem cu forța întreaga „pădure” din țară!

XRay