20-08-09

Steaua nu este a noastra!

Alături de Nadia Comăneci, Ivan Patzaikin, Elisabeta Lipă, Gheorghe Hagi, Lia Manoliu, naţionala masculină de handbal din anii '60-'70, şcoala românească de gimnastică de după incredibila Olimpiadă de la Montreal, din 1970, şi alte câteva exemple, Steaua este unul dintre miracolele (sportive ale) acestei ţări. Fotbalul românesc nu se poate mândri decât cu o singură echipă de aur şi de argint: Steaua din 1986 şi Steaua din 1989.

Ca orice lucru grandios, Steaua este iubită cu o pasiune enormă, Îsă puţini au cheful să pună umărul/inteligenţa/minimum de disponibilitate la păstrarea aurei de miracol Î jurul culorii roş-albastre. Românii au talent să invidieze şi să râdă cu poftă de cei ce Îcearcă să facă ceva - nu mai vorbim de cei ce reuşesc! - până când au uimitorul sentiment că nicio performanţă nu a fost mare lucru, că toate soclurile Î faţa cărora au plâns de bucurie trebuie aduse obligatoriu la nivelul gloatei.

Astfel, personaje precum fraţii şi verii Becali, Dumitru Dragomir, Mircea Sandu, Vasile Turcu, Cristi Borcea, Dinu "Vama", Gheorghe Åžtefan şi alţi domni Goe ajunşi la maturitate biologică, au putut să-şi impună autoritatea morală Î faţa unor buruieni dispuse la orice compromisuri, doar să fie udate din când Î când cu câţiva stropi de noroi, pentru subzistenţă.

Mai ţinem minte, oare, cum arată fotbalul românesc fără aceste personaje? Câţi dintre noi mai pot rememora speranţele ca, la finalul "nesfârşitei tranziţii" să dispară (toate) persoanele dubioase din spaţiul public, Îcepând cu Iliescu şi terminând cu Jean Pădureanu, de exemplu?

Pe vremea aceea, mulţi oameni mai aveau puterea de a visa la normalitate, la o clasă politică corectă şi capabilă, la dezbateri publice cu o finalitate practică, şi, nu Î ultimul rând, la un sport românesc de anvergură. După o vreme, visele de la „nivel macro" au fost acoperite cu grijile, stresul şi nevoile "nivelului micro". Dezamăgirile cumplite provocate de Îtreg spaţiul public au determinat recluziunea Î grijile şi nevoile personale. A fost un proces normal şi logic, Îsă acest lucru a Îsemnat şi primii paşi către dezinteresul faţă de obiectivele "nivelului macro".

Astăzi, răul s-a banalizat: lumea ridică din umeri la demonstraţiile de o incredibilă nesimţire a miniştrilor, parlamentarilor, primarilor, jurnaliştilor sau a oamenilor de sport. A visa la normalitate nu mai este decât o temă Î emisiunile/showurilor de divertisment. Am râs atât de mult la adresa răului, Îcât acesta a devenit o parte integrantă a fiinţei noastre.

Nu ni se mai pare revoltător că Î politică se schimbă doar cadrele de colo dincolo, nu şi mentalităţile sau filozofia de a munci a ăstora, nu ni se mai pare revoltător că "e normal ca primarii să facă şi pentru ei, dar e bine că au făcut ceva şi pentru oraş", ni se pare normal ca la conducerea ţării să apară aceeaşi şi aceeaşi oameni, pentru că - nu-i aşa? - "de unde alţii mai buni?", nu ni se mai pare strigător la cer ca patronii să-şi umilească angajţii pentru că - nu-i aşa? - ei ne plătesc, mulţi au Îvăţat să-şi plece capul Î faţa celor cu o poziţie socială superioară pentru că - nu-i aşa? - nu e bine să te pui rău cu bogăţia şi mai ales cu celebritatea.

Nu mai găsim decât rareori ceva grandios Î vieţile noastre, entuziasmul a devenit copilăresc, dorinţa de a lupta până la capăt pentru un ideal nematerial este de o idioţenie fără de margini pentru societatea românească actuală. Decât dacă nu cumva apare ceva pe tema asta Î "Libertatea" sau la OTV.

Câte generaţii de copii au fost crescuţi cu această mentalitate? Ce valori mai pot deprinde copiii şi adolescenţii Î faţa unui tsunami continuu de expoziţie a banilor şi a pornografiei?

"La Judecata de Apoi/Sfinxul va intra Î voi", "62 - ne vrem clubul Îapoi", "Pentru Steaua, ne dăm viaţa", "Steaua, cel mai puternic drog din toată viaţa mea" - sloganuri care provoacă zâmbete, dacă nu hohote de râs sau, Î cel mai bun caz, o grimasă de mirare Î faţa „prostiei monumentale”.

"Steaua suntem noi!", "Trup şi suflet pentru culori...", O iubire roş-albastră...", "Steaua, clubul nostru drag, ce mult te iubim..." şi atâtea şi atâtea cântece Î care oamenii se regăsesc atât de diferit: unii şi-ar da şi ultimii bani pentru a veni la un meci al Stelei, alţii ar crăpa capu' fără să stea pe gânduri unei "ciori" sau unei "potăi", alţii şi-ar da şi banii şi timpul şi viaţa personală pentru a face coregrafii pentru bucuria unică de a vedea un stadion Îtreg vibrând la efectul acestora.

Alţii iubesc acest club cu o ură atât de grea, Îcât mai degrabă ar dori retrogradarea Stelei, neparticiparea Î cupele europene, ar plăti orice preţ pentru ca Becali să vândă acest club.

Care dintre aceste categorii - care nu sunt nici exhaustive şi nici nu se exlud una pe cealaltă - se gândeşte (cu groază) la viitor? Care dintre aceste categorii iubeşte Steaua şi nu modul Î care se simt ei Îşişi făcând parte din naţiunea roş-albastră? Care/câţi dintre suporteri s-au văzut iubind cu aceeaşi pasiune acest club şi peste 10-15-20 de ani? Câţi dintre suporteri iubesc mai mult trecutul Stelei, câţi prezentul şi câţi dintre suporteri au desenat posibilele traictorii ale echipei Î viitor?

Toate aceste posibile analize depind de mentalităţile deprinse Î propriile case, Î propriile anturaje, Î şcoli şi, da, pe stadioane.

Se simte cineva vinovat pentru starea actuală a echipei? Puţin probabil: toţi dăm vina fie pe Becali, fie pe ultraşi, fie pe presă, fie pe orice altceva. Nimic nu a plecat de la noi Îşine, acest lucru dându-ne dreptul de a ne comporta - pe stadion, pe situri, pe bloguri, la comentarea articolelor jurnaliştilor - cum ne tună şi/sau cum ne vine la gură.

Unul din sporturile preferate ale românilor este aruncatu' pisicii Î curtea vecinului. Åži, cu cât voleibalăm mieunitoarea mai spectaculos, cât mai departe şi cât mai zgomotos, cu atât avem şanse să devenim mai stăpâni pe propria noastră persoană.

Astfel de lucruri vrem să lăsăm Î urmă? Ce vor lăsa Î urma lor Mircea Sandu sau Dumitru Dragomir? Dar Borcea şi Copos? Despre Becali, ştim ce va lăsa Î urmă: munţi de "io am făcut!", cohoarte Îtregi de zăbrăuţeni convinşi că cineva trebuie să vină să le dea curent electric, pâinică şi cinci minute de faimă la televizor, studii de caz despre "cum nu trebuie făcut un jurnal de ştiri Î general şi cel de sport Î special" şi alte studii de caz despre efectele expunerii la stupizenie şi mârlănism feroce.

Noi, ca stelişti, ce vom lăsa Î urmă?

În perioada interbelică, tânărul Cioran afirma că el "nu poate iubi decât o Românie Î delir". "Nu pot vedea destinul României decât patetic", afirma el.

Păstrând proporţiile - chestiune obligatorie! - ar trebui ca şi poporul stelist să-şi pună Î valoare, până la isterie, incredibila - pentru România - istorie, tradiţie şi fenomenalul Spirit din anii CCA-ului şi ai Stelei Sevilliene.

Ce impact ar avea, oare, scandarea "CCA! CCA!" la fiecare meci? Nu de alta, dar presa are senzaţia că strigătul "Sevilla! Sevilla" semnifică doar dorul de performanţa şi nimic altceva...

Ce impact ar avea, oare, un banner cât toate zilele cu un mesaj precum "Dispăreţi din Templu dacă nu vreţi să fiţi Sfincşi!"? Nu de alta, dar strigătul "Lăcătuş! Lăcătuş!" este Îţeles Î toate felurile, mai puţin aşa cum a fost gândit...

Steaua nu este a noastră.

Mitica echipă a CCA-ului nu şi-a aparţinut. Toţi acei eroi de legendă au trăit până la demenţă sentimentul că voinţa, spiritul de luptă şi victoria sunt obiective la fel de importante ca şi viaţa. Urmăriţi-i vorbind despre acea perioadă şi vă veţi convinge!

Fantastica generaţie a lui Anghel Iordănescu a avut sentimentul că-şi aparţine. Sau după cum a afirmat Valentin Ceauşescu, "au procedat altfel şi s-a ratat o generaţie de mari jucători care au preferat să nu câştige nimic".

Steaua Sevilliană a revenit la valorile pentru care era (şi este?) iubită Armata Română şi, cu credinţa teribilă a lui "nea Vali" că Steaua joacă cel mai bun fotbal din lume şi profesionalismul atât de decent şi de blând al Maestrului Jenei - Mircea Lu... eeehhh, chiar n-are rost! - a suit Îtreaga Românie pe Steaua Polară a fotbalului mondial.

În sezonul european 1985-1986, jucătorii Stelei s-au concentrat atât de mult pe Îcordarea propriilor forţe, tehnicienii au creat Îtr-un mod atât de minunat geniu Î acei bocanci, conducătorii - "nea Vali" şi "nea Ion" - au desăvârşit starea de graţie atât de inspirat, Îcât Templul - Î timpul unui regim politic aflat sub dictatura teribilă a materialismului dialectic - s-a achitat fantastic de misiunea de a dărui cele mai formidabile aripi din istoria atât de prozaică a fotbalului românesc.

Cine a aparţinut cui Î acele clipe de mai ’86? Toţi au aparţinut tuturor! Minunile nu pot fi explicate, ci doar trăite...

Acum, totul din viaţa Stelei poate fi explicat şi aproape nimic nu merită a fi trăit. De către nimeni – am ajuns să nu ne mai suportăm unii pe alţii!

Excepţia se numeşte, desigur, Gigi Becali. Genul de materie care nu are nimic miraculos, totul fiind explicabil.

Steaua nu este a noastră! Atunci când vom crede şi vom trăi cu demenţă senzaţia că Roşul şi Albastrul este un miracol care trebuie cultivat cu aceeaşi emoţie şi grijă cu care ne ţinem Î braţe pentru prima dată propriul nostru copil, vom crea premisele ca Templul să nu miroasă niciodată a Becali, a Dumitru Dragomir, a Mircea Sandu, a Vasile Turcu, a Cristi Borcea, a Dinu "Vama", a Gheorghe Åžtefan sau a alţi domni Goe.

Steaua nu este a noastră! Pentru că minunile nu aparţin nimănui.

Gata! Am visat destul! Până la Sfinx, e un drum lung! La treabă!

Lari