02-07-09

Cum, nu ce!

După cumplit de multă vreme, Steaua arată a mare echipă Î pauza competiţională: are un antrenor cu o experienţă deloc neglijabilă, care se comportă ireproşabil, din declaraţiile jucătorilor nu lipsesc termeni precum muncă şi entuziasm , iar obiectivele autoimpuse de antrenori, titlul şi calificarea Î grupele Europe League, au fost Îmbrăţişate imediat de jucători, de la Sorin Ghionea la Cezar Lungu.

Incredibil, creditorul pare a insista pentru fotbalişti pe posturi “găurite”, aspect cerut Î mod direct de Bergodi&Rossi. E destul de tonic să vezi că nu s-au mai transferat şapte atacanţi, pentru ca apoi “să vedem pe unde-i băgăm”.

Parc-am fi fost Î comunism: nu contează ce şcoală ai, ce pregătire, ce dorinţe sau idealuri, Partidul te Îcadrează obligatoriu Î câmpul muncii. Dayro şi Mendoza – atacanţi pur-sânge? Janos – mijlocaş dreapta? Partidul vă iubeşte şi vă face drept cadou alte posturi. Succes şi să nu-l dezamăgiţi pe cel mai iubit conducător!

Tabloul acesta de Îceput de sezon, aproape bucolic, a adormit deja eventualul spirit şi memoria multor stelişti. Marşul AISS din data de 6 iunie se află deja la ani-lumină distanţă, numeroasele umilinţe hăhăite de Becali se aseamănă aproape cu imaginile de la evenimentele din decembrie 1989 – uşor ireale şi prea departe pentru a se fi Îtâmplat, aproape – iar dictatorul pare a fi iertat de Îtunericul uman Î care a aruncat echipa: cei două sute de lei Î plus promişi la salarii pare că şi-au făcut efectul – nu mai vorbim de atitudinea Bergodi decide totul, eu nu mă mai bag, voi fi un preşedinte model! - astfel că “Scânteile” din mass-media românească au fost obligate, practic, să-l treacă, Î cel mai bun caz, Î planul secund. În cel mai rău caz, l-au uitat cu totul.

Aşadar, liniştea a devenit cel mai bun aliat al lui Becali: poate să ardă la foc mic Templul, Îşi vede de viaţa de politician european – iată că exportăm ţigănie şi Î mod oficial, nu numai neoficial, prin “imigranţi” – şi, esenţial, Î cazul Î care Bergodi ne va alina dorul de Steaua noastră dragă, va putea urla rupându-şi cămaşa: V-am spus eu că sunt un preşedinte model? sau, dacă italianul va rupe şi el banca tehnică, va putea râgâi nemuritorul Dacă nu mă bag eu, se alege praful! .

Oricum cum se va termina acest poem dantesc, din punct de vedere al percepţiei presei, Becali va sfârşi Î raiul mass-media. Bergodi, Î cel mai bun caz, Îşi va linge rănile Î purgatoriu, atunci când va fi dat afară Î stil ciobănesc – bâte, câini, Îjură… ăstaaa, vorbe de duh – iar, Î cel mai bun caz, Bergodi va fi privit ca pe un nou aventurier care şi-a Îcercat norocul Î cea mai glorioasă gură de rai a fotbalului românesc.

Nu Îcape Îdoială că oamenii civilizaţi vor deplânge soarta italianului. Discrepanţa umană imensă Ître Gigi şi Cristiano ar fi fost o mină de aur pentru un Emile Zola, de exemplu.

Un om care a purtat banderola de căpitan Î faţa aprigilor laziali nu va putea accepta, totuşi, ciobănisme de la un interlop (să nu fim naivi: Cristiano Bergodi ştie cu cine are de-a face!). Noul nostru tehnician este unul dintre destul de puţinii tehnicieni din Liga I care s-au remarcat prin eleganţă comportamentală şi verbală chiar şi când a fost atacat de oficialii “civilizatei CFR” sau Îjurat şi scuipat de către “superba” galerie a Rapidului.

Toate aceste lucruri despre creditor şi antrenor nu se pot uita, oricât de bolnavi de becaleală am fi devenit.

Interesant este cât de mult va rezista nea Gigi să nu facă pe Tătucu’ ce nu poate să doarmă de grija patriei roş-albastre. Cât oare-şi va ţine el Î frâu pornirile ceauşiste de a-şi da cu părerea – Î public, evident! – Îtr-un domeniu pe care nu-l va Îţelege niciodată? Dar şi mai interesant este de câte ori vor mai fi prostiţi atâţia amar de stelişti cu această minciună – mereu aceeaşi!!! – de patron care vrea să mulţumească şi fanii, şi presa, şi, mai ales, tehnicienii?

Până Î 1989, Nicolae Ceauşescu a condus – deşi “gurile rele” spun că nu prea a condus el, ci nişte băieţi cu ochi mai albaştri decât alţii – un sistem ineficient, mincinos şi care a corodat de mii de ori până la oase noţiunea de civilizaţie, de progres, de mentalitate constructivă, de patriotism, de omenie. Noi muncim, nu gândim! este una dintre cele mai cutremurătoare moşteniri ale comunismului!

Realizările “Epocii de Aur” sunt evidente: jdemii de blocuri pentru “clasa muncitoare”, făcute la normă, care oferă doar un confort minim, Casa Poporului, metroul, piaţa muncii a fost sufocată de incapabili, de piloşi şi de putori – “Timpul trece, leafa merge!”, idealul oricărui subom – Canalul Dunăre-Marea Neagră, teribilul vis stalinist dus la bun sfârşit de cel mai iubit cizmar din istoria României.

Oamenii au fost obişnuiţi să se bucure pentru patru pereţi – Ître care apa rece şi caldă, electricitatea şi căldura erau adesea raţionalizate – şi un loc de muncă pentru a avea cu ce plăti alimentele de bază cumpărate fie de la cozi interminabile, fie pe sub mână. A fost un sistem girat de miliţieni şi sectorişti deseori semianalfabeţi şi de securişti diavolesc de cinici Î a face oamenii să se duşmănească, să se urască, să se urmărească, să se părască unii pe alţii.

Evident că nu toţi au fost aşa, spre imensul nostru noroc: au existat şi Oameni pentru care libertatea şi demnitatea erau vise la fel de dragi precum mântuirea sufletului, Oameni care au preferat o existenţă mai modestă uneia suficient de Îmbelşugate, plătită prin trădarea aproapelui, Oameni care şi-au iubit atât de mult copii Îcât au preferat fie să fie bătuţi groaznic de Securitate decât să demaşte rezistenţa anticomunistă din munţi, care şi-au dat foc pe pârtia de la Poiana Braşov, care au riscat pedepse aspre strigând “Jos Ceauşescu! Jos comunismul!” Î noiembrie 1987, care au murit cu ferma convingere că decembrie 1989 Îsemna recăpătarea DEMNITÄ‚ȚII şi libertăţii pentru cei ce vor urma.

Ca şi Ceauşescu, Becali spune că a oferit rezultate. De parcă a ştiut vreun moment Ceauşescu modul Î care se contruieşte un bloc, un metrou ori o “casă a poporului”, iar Becali, o echipă de fotbal, relaţii de joc, fraternitate Ître jucători, scheme de atac şi/sau de apărare.

Ceauşescu spunea că sistemul comunist a fost un dar providenţial, iar Becali spune că, fără el, Steaua murea. Adevăru’ e că şi Japonia a fost redusă la cenuşă Î 1945, nici acum nu şi-a revenit şi continuă să se chinuie groaznic. Aşa le trebuie tuturor celor care nu au Îmbrăţişat comunismul! Mama lor…

Cine ştie ce-ar fi fost Steaua fără Becali? Speculaţiile nu-şi au niciun rost! Avem alte treburi:

Anume, să ne obişnuim să simţim că civilizaţia, decenţa, bunul-simţ şi mentalitatea de Îvingător prin merite exclusiv intrinseci sunt cele mai importante lucruri din lume! Nimic durabil nu a fost clădit fără aceste valori şi nimic nu va dura mult timp fără acestea.
Să ne obişnuim să nu mai fim sugative de mârlanie, de primitivism, de ţigănism!
Să ne intre Î sânge să-i scoatem Î afara istoriei pe cei care conduc, girează şi susţin sisteme sociale bazate pe orice altceva mai puţin demnitate, bun-simţ, omenie!
Să devenim maniaci Î a protesta contra indivizilor care au senzaţii televizate că banul şi poziţia socială te transformă Î cea mai evoluată bipedă din istoria Terrei.

Steaua se află Î pragul unui nou Îceput, parcă mai promiţător decât cele care au precedat cele mai importante succese europene din anii 2000: Îaintea venirii lui Walter Zenga, demiterea lui Victor Piţurcă a provocat atât derută, cât şi o presiune mediatică imensă pe o echipă ce nu mai avea voie să rateze titlul de campioană (şi nu l-a ratat!), primele două luni din mandatul lui Oleg Protasov au Îsemnat tot atâtea zile de nedumerire Î privinţa eficacităţii echipei – dar parcă a meritat aşteptarea, nu? – iar venirile lui Cosmin Olăroiu, Gheorghe Hagi şi Marius Lăcătuş au Îsemnat confirmarea că Gigi Becali a vrut şi a putut să-şi pună amprenta lui teribilă pe unicul club din România care mai trezeşte respect Î Europa.

(Mai ales) În returul ediţiei trecute de campionat, o mână de oameni au Îcercat să arate că nu ne merităm soarta sau, Î cel mai rău caz, că Îcercăm să ne schimbăm destinul becalesc. Ce s-a reuşit? Timpul va fi cel ce ne va oferi un răspuns. Totuşi, Îtrebarea rămâne: ne merităm soarta? Ne place spre ce se Îdreaptă acest club? Relaţia actuală dintre Becali şi Bergodi te face să te Îtrebi, fie şi chiar dacă nu vrei: şi dacă Gigi se va schimba şi-l va lăsa pe Cristiano să lucreze?

Nicio echipă din lume nu a fost şi nu va fi invincibilă! Cu atât mai puţin una cârpită cu scuipat şi cu hârtie frumos colorată. Dacă nici până acum nu am Îvăţat că unicul scop al creditorului este să afirme că Becali a câştigat! El singur, cu inima lui de leu!!! , că Steaua nu este decât un postament care să-l ridice Î luminile reflectoarelor, Îseamnă că nu suntem demni nici de mândra echipă a CCA-ului, nici de Steaua Sevilliană!

Dacă uităm că Gigi Becali a distrus starea de spirit – STELISMUL – care a creat atâtea succese, atâtea momente magice, atâtea clipe de istorie – cele mai importante din fotbalul românesc! – atâtea personaje legendare ale României fotbalistice, NU MERITÄ‚M SÄ‚ NE NUMIM STELIÅžTI!

Istoria ne-a arătat de prea multe ori că importante nu sunt rezultatele, ci modul Î care acestea se construiesc. Ferventul anticomunist Becali – şi fostul preşedinte al clubului Securităţii zbiară că nu a colaborat cu Securitatea! – se aseamănă Î enorm de multe privinţe cu personajele care au adus ciuma roşie Î ţară. Numai că incultura, primitivismul, cinismul şi logoreea violentă nu au culoare politică.

Nici uitarea nu are! Ambele sunt Îsă legate organic Î indivizi pentru care ce ai devenit este mult mai important decât cum ai devenit.

Lari