04-10-08

Steaua ºi diverse pasiuni

„Marius, ce ai cu mine, nici nu am fluierat Îceputul meciului ºi tu, pe tunelul jucãtorilor, deja m-ai Îjurat ?” Îi reproºase un arbitru„Fiarei”. „Bre, n-am nimic cu mata, dar mi-a fost teamã, cã furat de joc, sã nu uit”. Aºa mi-i dat ºi mie sã pãþesc cu unul care se afiºeazã cu un cavalerism de carton ºi „miaunã” niºte truisme, de se prãpãdesc de râs biþii ºi chibiþii. „Dupã cum ziceam”(deja se crede clasic, autocitându-se), „Îþelepciunea nu stã Î culoarea pãrului”(hopa, miaus ne face a Îþelege cã e bãiatul acela amãrât de la frizerie, care mãturã dupã chica tunsã a clienþilor). „Se pare cã nici bunul simþ”, continuã, manevrând absent mopul.

Cât despre „Pãcat cã unii au trãit degeaba o viaþã”, mã Îspãimânt la gândul cã punând realizãrile mele ºi ale lui pe douã coloane paralele, se va sinucide Î faþa Cimititului Ghencea Militar, peste drum de Clubul Steaua, cu un bilet de adio, pe care va face ultima mãrturisire: „sunt rapidist pânã la moarte”(cu dorinþa unei ultime farse: sã moarã unul de-al lor, nu de-al nostru !)

Eu nu sunt adeptul legii talionului, ci al batalionului: Îmi dã unul o palmã, rãspund cu douã. ªi nu dintr-un orgoliu nemãsurat: cum sã rãmânã cineva cu impresia cã-mi poate distruge argumentele de pe o paginã cu douã propoziþii anemice ? Regret cã-mi exersez rãbufnirile pamfletare cu fraþii (câþiva vitregi rãu) de ideal, dar e clar cã n-am Îceput eu vreodatã nici o polemicã. Când oamenii au avut argumente, am tãcut chitic. Chiar dacã n-am fost de acord cu categoricul Gicã Chioru Î demolarea lui Ioan Chirilã(dacã e realã secvenþa cu Ivan Chirilov, un Orwell ar fi avut de mâncat o pâine), n-am avut ce comenta, atâta vreme cât dreptatea sa este nãucitoare. Am tãcut mâlc ºi când am „moldovenizat” Brãila sau am confundat douã stadioane din Argentina. Chiar Îi mulþumesc public lui The Radical(pe care Îl descoper destul de „The Moderate”) când „mã explicã” neprietenilor. Aº minþi dacã aº mãrturisi cã nu-mi face pãcere a susþine cauza Stelei, sãptãmânal, dar nici o renunþare n-ar fi sfârºitul lumii(„Bãtrâne- Î sensul nichitstãnescian, nu Î viziunea frizerului incriminat-lasã-ne, ai devenit agasant ºi neinteresant”).

Revenind la furnizorul de injurii Î avans, Lãcãtuº se aflã sub o imensã presiune: a patronului, a galeriei(care a nãscocit imunda mizerie cã o fi fost el mare jucãtor, dar ca antrenor e fricos), a foºtilor steliºti celebri, care au dat chix cu antrenoratul, dar mai ales a rezultatelor Stelei. Echipa din Ghencea, deºi a câºtigat peste 30 de milioane de euro Î ultimii doi ani, la trofee, ca la Firenze, zero peste tot. Ce vinã i s-o putea imputa lui Lãcãtuº, când o Îtreagã linie de mijloc(Rãdoi, Pleºan ºi Ovidiu Petre) e mai mereu pe butuci, iar Lovin e fluierat ca la balamuc ? Sau cã patronul, ce viseazã noaptea Îi cere lui Marius sã Împlineascã ziua (cazul Toja) ?

Dacã acceptaþi o simplificare, cum Garrincha a fost Brazilia, Î douã campionate mondiale, Lãcãtuº e Steaua. Bietul de el Îghite(ca ºi Hagi) toate umilinþele, din cauzã cã a trãi altundeva decât sub coordonatele Stelei nu ºtie, devine anaerob. Lui Oli nu-i pãsa, cã devenise cãmãtarul de vreme rea a lui Gigi; gospodin Protasov, specialist Î ratãri de cupe europene, n-a schimbat o vorbã, pentru cã amândoi alergau pe culoare lingvistice diferite; Piþi a inventat pretextul Pãdureþu, pentru a se desprinde de tiranie; Zenga, turist, se blocase, neºtiind pe cine sã aleagã Ître Raluca Naºului ºi o altã Ralucã.

Toþi steliºtii râvnesc la acel „undreamable dream” din 1985-1990, când douã team-uri pãreau desprinse din diadema de genii a românilor. Zadarnic, rar minunile se repetã. ªi tot Stelei i-a fost dat sã trãiascã o premierã Î Europa: florentinii, impresionaþi de replica oaspeþilor, s-au aºezat pe douã rânduri la ieºirea din stadion, aplaudându-i. Asta se Îtâmpla, odinioarã, numai la rugby. De ce n-am crede Î flerul lor spontan ?

Constantin Ardeleanu