home
17-12-12

Fachirul de pe faleză

Când Ion Alecsandrescu a început reconstrucţia Stelei, în 1982-83, cel care făcea jocul era Iordănescu, aflat spre sfârşitul carierei. Puiu o făcea dintr-o poziţie de 9 şi jumate`, cum se spunea pe atunci, adică un fel de vârf retras. Steaua se găsea în suferinţă pe postul de mijlocaş la creaţie, mai ales pentru că omul care făcuse jocul timp de 8 ani, Liţă Dumitru, nu mai era.

Din urmă venea Tudorel Stoica, cel care asigurase spatele celor două staruri ale echipei din `77 până în `82, şi care avea să preia bagheta dirijorului pentru încă 7-8 ani, cei mai glorioşi ai întregii existenţe roş-albastre.

Tudorel avea pasă, clarviziune, efort fantastic, şut, făcea mereu ambele faze, sacrificiu, excelent tactic, şi prin astea cumulate, şi date pentru mai mult de un deceniu, era fenomenal, dar nu avea sclipire. Nu era atins se geniu.

De geniu era atins un mijlocaş de la Constanţa – Ştefan Petcu. Jucător aflat la maturitate, la 26 de ani împliniţi, Fane era, din 1975, vedeta alb-albaştrilor din cetatea de exil a lui Ovidius. FC Constanţa, echipa la care, în acelaşi sezon, debutase Gică Hagi, retrogradase la finele sezonului 1982-1983, a.î. drumul fachirului de pe faleză, spre alte zări mai senine, era deschis.

Petcu a jucat la Steaua din vara lui 1983 până în toamna lui 1985. Două sezoane pline plus parte din sezonul Sevilla. A intrat ca titular, pe postul de mijlocaş central-dreapta din sistemul 4-3-3 predilect folosit de cuplul Jenei-Stănculescu, într-o linie Petcu-Stoica-Majearu (cu Marcel Puşcaş şi Laurenţiu Nicolae prime rezerve).

În sezonul 1983-1984 a jucat 31 de meciuri înscriind 6 goluri.
În sezonul 1984-1985 a jucat 19 meciuri, înscriind 4 goluri.
În sezonul 1985-1986 a jucat 4 meciuri, înscriind 1 gol. (Are, în total, 217 meciuri şi 37 de goluri în prima ligă. Nu a jucat, nici măcar odată, pentru echipa naţională).

Primul sezon a consfiinţit ieşirea Stelei dintr-o groapă mare de patru ani, militarii bătându-se până la capăt pentru campionat cu un Dinamo aflat la maximul lui istoric. Locul 2 din final, precum şi înfrângerea din finala Cupei, în faţa lui Dinamo, anunţau revanşa din sezonul următor – în faptul începutul unei hegemonii înăuntrul căreia s-au obţinut cele mai mari rezultate din istoria fotbalului românesc.



Pentru sezonul 1984-1985, Steaua a schimbat modulul tactic în 4-4-2, linia de mijloc fiind formată din Petcu (Balint)-Stoica-Boloni-Majearu. Fane îşi împărţea timpii de joc cu Balint. Unul era vitezist, jucător de pressing şi spaţii, celălalt era un mare meseriaş, jucător cu tehnică de bijutier, fe-no-me-nal pasator, jucător de combinaţii şi fentă, dar static, leneş şi capricios. Sezonul, cum se ştie, a fost început cu Halagian, perioadă în care Petcu îşi împărţea postul mai degrabă cu Puşcaş şi Laurenţiu, şi continuat cu Jenei, nea Jmi fiind cel care l-a cultivat pe Balint ca titular al postului de mijlocaş deapta, în detrimentul lui Fane.

Ieşirea lui Petcu din postura de titular se datorează, mult, şi lui Boloni. Prin însănătoşirea lui Loţi, rolul lui Petcu în cadrul angrenajului a scăzut. Rolul de pasator a fost preluat de tâg-mureşan, germanic, nu brazilian, nu la fel de spectaculos, dar mult mai sigur şi constant, şi cel puţin la fel de eficient, a.î., în mod logic, Jenei a preferat o creştere cu două viteze a turaţiei, prin Balint, în detrimentul deja redundantului fachir de pe faleză.

Să fi mizat pe Petcu în continuare ar fi însemnat să joace cu o aripă ruptă, în condiţiile în care jocul Stelei nu era chiar ca cel al Barcelonei, cu serii multiple de pase redublate, de-a latul, pe mişcare sincron în tempo moderat, ci undeva mai aproape de cel al Realului Madrid, din zilele lui cele mai bune. La asta adăugaţi prezenţa celuilalt mijlocaş lateral, Majearu, de profil oarecum asemănător, tehnic, virtuos, si fără viteză (de extremă), ca să vă daţi seama că decizia a fost una logică, dictată de un calcul elementar.

Adăugaţi şi faptul că Petcu nu făcea pressing, adăugaţi şi faptul că avea zile în care nu avea dispoziţie de joc, adăugaţi şi faptul că era obraznic... Dar adăugaţi şi faptul că era titular şi căpitan într-o echipă care, peste un an, avea să câştige CCE, ca să vă daţi seama cine a fost acest fotbalist.

Atât timp cât nu era Boloni, Petcu era vital, căci el dicta ritmul, el era arcul din care pleca nervos săgeata maiestuoasă numită Lăcătuş. De la venirea lui Loţi, lucrurile s-au schimbat datorită unei chestii care se numeşte selecţie naturală.

Relaţia Petcu-Lăcătuş a fost dominanta în folclorul care s-a născut. E adevărat, cei doi au fost colegi de cameră şi buni prieteni, dar nu-i adevărat că Fane îl învăţa la prostii. De băut Lăcă nu bea, de fumat, fuma cîte două pachete de la 17 ani, iar în prima săptămână la Steaua a plecat de două ori la Braşov, după antrenamentul de seară, ca să-şi vadă iubita, Petcu acoperindu-l. Aşa că Petcu nu l-a stricat, cum se zice, că nu avea ce să strice la el. Că nu era nici influenţă pozitivă, e adevărat, dar de aici şi poînă l-a „învăţat la rele” e cale lungă. Petcu nu era băutor, era petrecăreţ, şi, mai ales, era golan, dar avea un filon de onoare şi demnitate (mai prost-înţeleasă) în el. Era obraznic, indisciplinat, impertinent, needucat. Şi un fotbalist de geniu.

Ristul exterior a fost marca lui înregistrată. Era pasator de excelenţă. Când atingea mingea parcă o mângâia, avea o viziune superbă asupra jocului, şi, ca al doilea element de excelenţă, avea o superbă fentă din corp prin care-şi anestezia dversarii. Marca şi destul de des, dar era jucător de o singură fază. Ioan Chirilă îl asemuia cu interistul Mario Corso.

Despărţirea de Steaua era oarecum previzibilă şi îşi aştepta motivul. Datorită suitei de rezultate pozitive, a fost mult de tot atenuantă, nefiind resimţită decât de fanii care mai cereau spectacolul pierdut cu plecarea lui, chiar şi în prezenţa unui trofeu CCE în vitrină.

Interviurile şi reportajele cu Petcu dau o oarecare măsură a diferenţei dintre ce a fost şi ce putea să fie acest fotbalist care se califică printre cei f.f.f. speciali – prin faptul că bucura o generaţie întreagă atunci când intra pe teren. Poate nu a fost mare prin rezultate, căci alţii au avut reuşite rotunde, dar cu siguranţă a fost mare prin plusul-valoare pe care l-a dat, chiar dacă fragmentar – şi într-o măsură mult, mult mai mică decât cea pe ar fi putut s-o dea – Stelei şi jocului de fotbal.





Titular şi uneori căpitan al Stelei 1983-1985, personalitate cu un traiect asteroidal, Ştefan Petcu rămâne, după părerea mea, ca un fotbalist impresionant (ăsta-i cuvântul), absolut special, care a asigurat, cu un semnificativ aport, ridicarea de clasă a Stelei, constituind, în limita contribuţiei sale, un element notabil de trecere de la mediocritatea unei Stele 1980-1983 la strălucirea unei Stele 1985-1989.

Filip Pindean



Foto rar: Steaua 1983/1984: sus: Duckadam, Piţurcă, Fl. Marin, Tătăran, Marcel PUŞCAŞ, Ştefan Petcu; jos: Tudorel Stoica, Eduard, Anghelini, Laurenţiu Nicolae, Câmpeanu



FOTO RARISSIM: Steaua 1984-1985, la începutul sezonului, sub comanda lui Florin Halagian.



Foto: Steaua 1984-1985; sus: Fane Petcu, Eduard, Bumbescu, Piţurcă, Boloni, Majearu; la mijloc: Iordănescu, Bărbulescu, Tătăran, Duckadam, Stângaciu, Belodedici, Iovan, Jenei; jos: Laurenţiu, Lăcătuş, Balint, Soare?, Radu II, Marcel PUŞCAŞ, T. Stoica

FCSTEAUA.RO este un site deschis, facut de suporteri, pentru suporteri. Asteptam articolele scrise de voi, daca aveti ceva de spus si credeti ca o puteti face intr-un articol, nu ezitati!

AFC Astra

FC Steaua
Duminica 12 Apr 2015
Ora 19:30
Marin Anastasovici
Etapa a 26-a, Liga I
TV DigiSport1
TV LIVE