02-11-06

It's a kind of magic!

Taicameu e stelist de vreo 50 de ani. Am povestit deja cum pe la mijlocul anilor '50, Steaua (pe vremea aia CCA) care se afla intr-un orasel din Moldova pt. disputarea unui meci de cupa, a oprit autocarul la portile stadionului si i-a urcat in masina pe cativa copii iubitori de fotbal, prea saraci ca sa poata sa isi plateasca biletul si prea mici ca sa poata sari gardul.

Intre acestia, unul mai norocos (mezinul unei familii cu 5 copii si tatal meu) a fost tinut pe genunchi de "profesorul" Constantin si din acel moment, pentru pustiul respectiv, Steaua a devenit o coordonata esentiala din viata lui.

E, ieri, cand m-am revazut cu pustiul ala peste care au trecut o gramada de ani, m-a rugat ca in drum spre casa sa pariez o suma destul de consistenta pe un egal al Stelei la Madrid. N-am intrebat nimic, doar am simtit in tonul lui acel "ceva" pe care il au parintii in glas cand "pur si simplu stiu" si ne obliga sa avem incredere in experienta lor de oameni care au vazut multe.

Sub aceste auspicii am inceput eu meciul de aseara. Un meci pe care il incepeam totusi cu destula reticenta.

Treptat insa, ritmul si frenezia cu care au jucat baietii nostri au inceput sa ma prinda. Sa ma faca sa visez cu ochii deschisi.

Sa ma intreb singur "bai, cum ar fi daca...?", pentru a ma opri apoi gatuit de susperstitia aia care ne face de atatea ori sa ne oprim la jumatatea unui gand de teama ca am putea destrama miracolul inca nenascut daca i-am rosti numele cu voce tare.

Fascinat de-a dreptul de presingul extrem deavansat pe care il faceam ai nostri, de viteza de reactie nebanuita a lui Stancu, de siguranta lui Cernea, de curajul nebun cu care baietii nu refuzau nici o clipa jocul, am lasat sa treaca fara raspuns intrebarea sotiei care, atinsa si ea de entuziasmul meu, se mira de ce nu pot avea aceeasi atitudine la fiecare meci baietii. Chiar, de ce?

La pauza, pe cand eram inca sub impresia miraculoaselor parade ale aceluiasi Cernea din ultimele secvente ale reprizei, a sunat telefonul. Era un bun prieten care nu ma suna totusi niciodata in timpul unui meci. Discutiile noastre se invart intotdeauna in jurul altor teme (pe care amandoi le consideram mai inalte, desi uneori eu ma gandesc daca chiar asa e), dar aseara pur si simplu a simtit nevoia sa sune sa ma felicite pentru jocul echipei (si da, si telefoanele astea neasteptate de felicitare sunt unul din miracolele pe care ocazional le face Steaua pentru mine) si sa ma intrebe si el de ce nu joaca Steaua intotdeauna cu acelasi curaj si determinare. Nici lui n-am avut ce sa-i spun. Chiar, de ce?

Am inceput repriza a doua putin ingrijorat de perspectiva ca nu cumva baietii nostri sa se sperie de ceea ce ar putea fi (si iar mi-au revenit in minte minutele alea cumplit de lungi ale returului de pe Riverside, cand inca imi rasuna in cap propria voce urland in telefon dupa al doilea gol al nostru: bai, mergem la Eindhoven!!!). Si vazand un Real care mi se parea ca se apropie tot mai amenintator de poarta noastra am crezut ca istoria e pe cale sa se repete. Apoi, pe nesimtite, i-am vazut pe baieti cum continua sa alerge, sa paseze, sa puna presiune pe Real (si m-am gandit ca aflasem in sfarsit raspunsul la intrebarea lui Catalin Tolontan: da dom'le, se poate pune presiune pe Real!). Si cand tocmai incepusem sa sper intr-un miracol ce mi se paruse aproape irealizabil, am vazut mingea trimisa neglijent de Nicolita rostogolindu-se cu lentoare insuportabila in poarta noastra.

As vrea sa fiu un povestitor cu mai multa imaginatie sau cu mai putin respect pentru adevarul faptic si sa va spun ca am continuat sa cred intr-un miracol. Dar as minti, asa ca va spun ca am stiut atunci ca visul se spulberase. Iar penaltyul irosit cu nonsalanta de Van Niistelroy n-a facut decat sa imi confirme presentimentul.

Totusi,intr-un mod oarecum surprinzator, sfarsitul meciului m-a gasit destul de impacat. Avusesem parte de miracolul meu.

Vazusem niste baieti ca mine jucandu-se de-a zeii, esuand intr-un efort superb si in care pusesera o gramada de suflet.

M-am putut gandi, iesit pe balcon sa imi aprind o tigara, ca la urma urmelor mai mult nu putea nimeni indrazni sa le ceara.

Si in timp ce in oase mi se insinua usor un frig ce-mi trezea amintirea dulce a gerului salbatic de la meciul cu Besiktas (meciul ala in care am inceput sa visez fara retinere cu ochii deschisi), m-am gandit la o nuvela a lui M. Santimbreanu citita in copilarie: "La vara o sa fie cald!".

La vara (sau mai corect la toamna) cand grupele Ch. League ne vor gasi mult mai maturi si mai constienti de potentialul si valoarea noastra!

Si-n ciuda frigului care imi biciuia fata, am simtit iar cum sufletul mi-e incalzit mandria fara seaman de a fi stelist!

Forza Steaua! Mandru ca sunt stelist!

the quiet romanian