10-07-06

O finala cu ochi de cinic

Il Soldatino

Din start am privit aceasta finala cu ochi si suflet de italian. Atat cat se putea . Sper sa nu supar pe multi pentru aceasta-mi dragoste declarata peninsularilor (sunt constient de faptul ca Franta a avut multi sustinatori printre romani), dar aceasta atitudine a rezultat din multiplele episoade nu tocmai placute in care am avut de-a face cu francezii in plan sportiv in deceniul trecut. Acel episod declansat la CM 1994 in care romanii au fost onorati cu titulatura de "tigani" a fost doar unul din lungul sir de catalogari si raportari negative la tot ce insemna Romania. A urmat acea campanie de calificari pentru Euro 96 in care atitudinea rasista a "prietenilor" francezi a imbracat o haina si mai discriminatorie incarcata cu desconsideratie si dispret, dovedind ca proba de "amicitie" din urma cu doi ani nu a fost o intamplare. Totul a culminat cu acea infrangere usturatoare a Stelei in fata PSG-ului, dupa care romanii au fost iarasi injositi si terfeliti in presa de specialitate franceza. Chiar aparuse o caricatura a doua zi, intr-un ziar din Hexagon, in care un personaj ce intruchipa un ingrijitor al stadionului se temea sa taie iarba de pe teren de frica ca ar putea sa-i raneasca pe acei 11 jucatori stelisti care s-ar fi presupus ca ar fi jucat cu o seara inainte impotriva eroilor locali. Un argument in plus a rezultat din faptul ca Squadra Azzura nu a mai castigat de mult timp un turneu final desi mai mereu a ajuns in fazele finale.

Asadar Forza Italia. Meciul a fost incantator. Practic a salvat tot turneul. Putem afirma ca s-au calificat cele mai bune echipe. Franta a facut un meci fenomenal impotriva Braziliei, iar Italia a jucat magistral impotriva Germaniei. Jocul a inceput furtunos cu un penalty transformat in minutul 7 de Zidane. Doua aspecte trebuiesc remarcate. Din punctul meu de vedere penalty-ul nu prea a fost real si doi, transformarea acestuia in gol de marele jucator Zizou cu o scarita peste Bufon. Dupa aceasta, pe teren a fost doar o singura echipa - Italia. Un gol a lui Materazzi, doua bare si inca vreo trei ocazii mari pareau ca vor spulbera batrana formatie franceza in care Thuram, Vieira, Zizou, Barthez sau Trezeguet erau la ultimul bal. Si a venit fluierul de final al primei reprize. Dupa pauza - supriza - Franta a redevenit acea formatie puternica care a castigat un titlu final in 1998 si unul european in 2000. Un tavalug continuu la poarta italienilor stransi in jurul lui Gianluca Bufon. A urmat o faza clara de penalty in careul italian, dar arbitrul nu a acordat aceasta meritata lovitura de pedeapsa probabil in compensatie cu faza din prima repriza.

.....Prelungiri. Francezii ataca mereu, italienii stau la cutie - specialitatea casei - asteptandu-se greseala adversarului sau o inventie de geniu din partea jucatorilor exponentiali. Domenec, antrenorul francez actioneaza plecand de la o premisa psihologica, introducandu-i in teren pe Viltord si Trezeguet, adica exact cei doi marcatori de la finala din 2000 disputata tot in compania Italiei. M-am temut ca jocul ar putea exact acelasi deznodamant ca si atunci. Si a venit "mutarea" lui Zidane. Nici acum la 24 de ore nu pot sa realizez cum de a putut comite acel gest desprins practic din luptele de strada. Multi gazetari au dat vina pe Materatzzi pentru a indulci putin din gustul amar al aceste fapte reprobabile. Eu nu voi fi de aceasta parere. Daca se merge pe acest argument atunci consider ca francezul ar fi trebuit sa-i fie invatacel Fiarei din Ghencea - Maestrul Lacatus - un jucator care a stiut mereu sa-si mangaie adversarii prea entuziasti, de multe ori cu faulturi mult mai dure si - culmea - uneori fara a primi nici macar cartonas galben. Deci este vorba de finete. In plus Zinedine nu este la prima fapta de acest tip. Deci, aceasta nu este o scuza. Mai mult decat atat voi fi cinic si voi spune ca m-am bucurat. M-am bucurat pornind de la ideea cu care am deschis acest text. Pentru ce a trebuit sa simta in acea clipa intregul popor francez. Pentru ca asta ne-a servit si el in nenumarate randuri. Cel mai mare jucator al acestei natiuni (si probabil al lumii in ultimii ani) a reusit sa iasa pe usa din spate a scenei fotbalistice. Pentru ca suporterii cocosului galic se identificau cu el. Voiau sa fie ca el. Il adulau. Dupa ce a castigat tot ce se putea s-a retras din fotbal in urma unei eliminari datorita unui gest absolut golanesc. Un cap in plexul adversarului. Si asta intr-o finala de campionat mondial. Nedrept, desigur, dar viata nu este perfecta. Iar el trebuia s-o stie mai bine, mai ales ca mai trecuse prin astfel de episoade.

Si uite asa, o formatie cu multi jucatori din Divizia C italiana a ajuns sa castige un campionat mondial in urma executarii penalty-urilor. Cei doi portari au fost absolut ridicoli la acest tip de executii lasand totul pe seama executantilor. Dupa ce a trebuit sa sufere de doua ori in urma eliminarilor de catre Franta, in sfarsit Italia a triumfat. Este tara care aproape la fiecare turneu final de campionat mondial sau european ajunge in fazele finale. O mentalitate de fier si o dorinta fantastica de a castiga mereu. Ea reprezinta in continuare fotbalul de clasa ridicandu-l la rang de stiinta. Si nu a mai fost nevoie de Moggi ca sa sune la arbitri. Nu a mai intrat maleficul Inzaghi, nu au mai fost Maldini sau Baresi. Au jucat doar niste fotbalisti harnici care nu au avut nimic din talentul brazilian, dar care au avut o determinare si o vointa extraordinara, una cu care s-au obisnuit, una pe care si-au educat-o de-a lungul timpului, imprumutata de la acest jucator fantastic Cannavaro. Ce este impresionant la acesti italieni este puterea lor de a se descurca in momente nefavorabile. I-am vazut jucand splendid avand jucatori eliminati, penalty-uri dictate impotriva sau suspendari si accidentari in cadrul echipei. Si totusi au mers mai departe.