07-07-06

Un Mondial al Europei

Il Soldatino

Da, avem de-a face cu un mondial European. Dupa eliminarile Braziliei si Argentinei plus mediocritatea echipelor din Africa au mai ramas Portugalia, Germania, Franta si Italia.

Semifinala Portugalia - Franta nu merita sa fie analizata prea mult. A fost un meci super tacticizat cu un penalty usor acordat dar "acoperit de regulament". Zidane nu a mai fost acelasi din meciurile contra Spaniei si Braziliei, Henry a fost sters exceptand faza in care a obtinut penalty-ul. Ce a suprins a fost antifotbalul aratat de portughezi. Personal am fost suporterul acestora si am asteptat mai multe de la ei. Se pare ca acel scenariu prea convenabil pentru lusitani din meciurile cu Olanda si Anglia s-a incheiat. Nu a mai fost loc de eliminari in tabara adversa si nici de spatii de joc lasate de aparari visatoare. Mai mult decat atat, Figo sau Paulleta au fost ridicoli. Franta nu a stralucit dar a reusit sa repete acel episod din semifinala Campionatului European 2000: a castigat tot dintr-un penalty si - culmea! - executat tot de Zizou.

Germania - Italia, ce meci!

Personal am fost suporterul italienilor. Nu mi-au placut niciodata nemtii. Nu au fantezie in joc, nu dribleaza spectaculos, nu paseaza ca brazilienii sau ca italienii, nu au anvergura englezilor. Pur si simplu sunt puternici dar fara a excela la vreun capitol. Poate la cel mental. Si tocmai de aceea vor ajunge mai mereu in fazele finale ale competitiilor de acest nivel. Deci nu se pune problema compatimirii acestora.

In plus a mai fost si razboiul din mass media. Or fi italienii galagiosi, uneori patetici prin romantism si vivacitate dar nu se cade sa jignesti in asemenea masura un popor care a dat lumii mari artisti, savanti si jucatori de fotbal. Si a venit confruntarea directa. Mi-aduc aminte de o declaratie data in urma cu ceva timp de Adrian Mutu referitoare la Ronaldinho "daca ar juca in Serie A poate nu ar mai rade atat". Multi au facut bascalie de aceasta declaratie. Personal nu sunt un simpatizant a lui Adrian dar sunt de accord cu el. Una este sa joci in frumosul campionat al Spaniei acolo unde jocul are ceva cursivitate si mai putina duritate si alta este sa joci intr-un campionat al Italiei unde la fiecare meci te asteapta provocarile, faulturile lui Zambrotta, Materazzi, Nesta, Chivu, Mancini, Gatuso, sau Canavaro. Si asta meci de meci. Pentru ca Italia inseamna deopotriva fotbal si stiinta acestui joc. Ca atacant nu ai voie sa respiri, nu trebuie sa fii lasat sa driblezi si nu ai voie sa razi in nas unor jucatori care abia asteapta sa-ti traga un cot in coaste la fiecare corner.

Acesti italieni sunt urmasii acelor legionari care marsaluiau sute de kilometri alaturi de Cezar cate doua zile fara oprire pentru a-i suprinde in lupta pe niste "barbari" care ii asteptau peste alte trei. Si dupa un asemenea efort gaseau resurse sa lupte. Si castigau aproape de fiecare data. O natiune superba, un sange care ne este cunoscut si noua si care ne inrudeste oarecum.

Revenind la fotbal trebuie sa admiram cata experienta au acesti jucatori italieni! Cu cata atentie trateaza fiecare faza si cu cata ambitie abordeaza fiecare joc. Pentru ei nu este important sa castigi ci sa te mentii castigand. O mentalitate de fier si o perseverenta pe masura. Sunt condusi pana in ultimul minut de joc si apare Inzaghi si te executa egaland atunci cand nu te mai astepti. Apoi te gratuleaza cu o bucurie fara margini, iar tie iti vine sa-l ucizi de nervi. La mondialul din SUA au debutat cu infrangere in fata Irlandei. Si au ajuns in finala !!! In optimi, in minutul 88 erau ca si eliminati de o Nigerie care dominase aproape intreaga partida. Si a egalat Baggio cu un sut plasat. Iar in prelungiri....Italia ramane Italia. Acelasi Codino si-a facut datoria. In 2000 au eliminat tara gazda Olanda desi au jucat mai bine de 90 de minute cu un jucator mai putin. Mai mult decat atat au avut si doua penalty-uri dictate in favoarea Olandei - ratate de Kluiwert si De Boer....iar la loviturile de departajare Italia a ramas Italia si s-a calificat intr-o finala pe care avea s-o piarda fiind egalata cu doua minute inainte de final. Si acum imi dau seama cat de mare a fost acea victorie a Romaniei din 1983 intr-un meci oficial cu Italia printr-un gol marcat de Boloni. Si Italia era campioana mondiala!!!

Mi-aduc aminte de Mondialul din 1990. Au avut ghinionul sa intalneasca in semifinale o echipa senzationala a Argentinei cu un Maradona excelent si cu un portar Goycoechea diabolic. Asta dupa ce sud americanii s-au calificat fiind ajutati si de mult noroc eliminand dupa 50 de ani Brazilia in optimi si Iugoslavia in sferturi (Maradona a ratat un penalty). Si poate ca Germania nu ar mai fi ajuns campioana daca ar fi intalnit Squadra Azzura in finala. Si asa a facut-o beneficiind de un penalty aproape inventat de un arbitru mexican absolut teatral si injust si executat perfect de Andreas Brehme. Si cata tristete a fost in peninsula. Acel imn foarte frumos "Un' estate italiana" cantat de Gianna Nannini si Edoardo Bennato a rasunat cu nostalgie ca un planset. Acum este randul italienilor sa se bucure. In ciuda faptului ca vor da piept cu acesti imperturbabili francezi. Sau mai ales de asta. Sa razbune acea Finala de Campionat European din 2000 cand au fost egalati in final de meci de Viltord, urmand sa piarda mai apoi printr-un gol de aur (ce inventie nefericita) a lui Trezeguet.

Asta daca nu se infurie Zidane. Am ajuns la concluzia ca pe acest tip de jucatori nu trebuie sa-I deranjezi. Sa nu-i povoci si sa nu-i critici. Sa-i lasi in apele lor. Pentru ca altfel te executa cand iti este lumea mai draga. Apoi iti rad in nas...ca "maleficul" Inzaghi.