05-12-10

TÄ‚TUCA

Fundaşii n-au biografie. Au doar intervenţii tari la „gioale”. Mingea mai poate trece, dar Îaintaşul niciodată! Daniel Prodan, sătmărean dârz din ţinutul dacilor liberi(era să completez, din automatism, „de contract”) a coborât(geografic) la Bucureşti, urcând (valoric) la Steaua. Dar nu Î orice pluton al ei, ci Îtr-acela de elită, din mandatul Îlănţuit Iordănescu-Țiţi Dumitriu-Stoichiţă, cu „6 titluri consecutive”, tocmai Î vremea Î care cobzarii scrisului sportiv(„nenotişti”, adică interpretând după ureche) se căzneau să demonstreze că performanţele ei s-ar datora Ceauşeştilor(na, că Stelei, la intern, i-a priit cel mai bine democraţia!). Dintre acestea, 4 titluri şi o cupă sunt pe cartea de vizită a lui Daniel, alias Didi.

A venit la Steaua Î 1992, pe o filieră bizară Olimpia Satu Mare-Dinamo Victoria, primii care au intuit dârzenia, excelenta condiţie fizică şi determinarea fundaşului fiind dinamovistul Ion Moldovan şi stelistul Iosif Vigu, pe atunci tineri antrenori. Au fost patru ani de performanţă la vârf la clubul din Ghencea, dublaţi de postura de senator Î naţionala lui „nea Puiu”. Apogeu de carieră, când Î dreptul lui Prodan trebuia să scrii Fundaş şi Fotbalist cu „F” mare. Nemaipomenit luptător Î blocul defensiv, vulnerabil la jocul unu la unu. Apoi, la fiecare gol al echipei, trebuia să te aştepţi la saltul lui Didi, venit Î plin fuleu, spre vârful grămezii. Debuturile acestui băiat vesel, ce părea să fi intrat Îtr-o zodie de umor negru, au fost catastrofale: la primul meci, sub culorile roşu-albastre(noiembrie 1992, cu Farul la Constanţa), echipa a Îvins cu 3-1, dar Daniel a primit cartonaşul roşu; când a apărat Steaua internaţional pentru prima oară, golul lui Czerniatynski de la Antwerp a Îclinat balanţa Îspre belgieni, Î sferturile de finală ale Cupei Cupelor; sub tricolor, deşi el a evoluat foarte bine, naţionala lui Cornel Dinu, la Kosice, Î iunie 1993, a suferit o corecţie zdravănă Î faţa reprezentativei Cehiei şi Slovaciei(2-5, ne-au dat la goluri cât pentru două viitoare state?!). De pitorescul 1-5 cu Bacăul, Î templul din Ghencea, ce să mai zici?

A urmat careul celor 4 ani faşti, acoperit cu titluri şi confruntări Î grupele Champions League, având ca adversari direcţi starurile unor puteri ale bătrânului continent. Åži când consacrarea să se Îdeplinească sub tricouri străine(Atletico Madrid şi Glasgow Rangers nu-s echipe oarecare), l-a Îgenunchiat propriul...genunchi. Nu un Radu Niculescu sau Asprilla i-au venit de hac, ci o fractură de stres. A forţat prea mult „sub arme” acest apărător, care avea deviza „or la bal, or la spital”. După propria-i mărturisire, el juca mingea, dar dacă acolo se Îtâmpla să fie şi adversarul, n-avea nici o vină.

Paradoxurile Îi sunt multe: descoperit de un dinamovist a ajuns un stelist de referinţă; ca fundaş de meserie era alintat cu numele unui atacant brazilian, Didi; Î vreme ce Radomir Antici Îl acuza că se conservă pentru naţională, Iordănescu Îl suspecta că se dedică doar madrilenilor, iar el suferea; a avut contract un an cu Glasgow-ul, pe care-l Îvinsese cu acea torpilă antologică, dar n-a evoluat măcar un singur meci oficial; i-a plăcut mai mult de Doboş, colegul său de linie, decât de produsul purtând acelaşi nume; ca impresar a parafat doar transferul soacrei dintr-o cameră mai mare Î una mai mică?! De când lumea, unui fundaş i se pun Î cârcă lufturile, neatenţia la marcaj, autogolurile. Deşi Î cele 38 partide internaţionale jucate la Steaua a marcat un singur gol, printr-un trasor incredibil, acesta va rămâne Î fototeca de aur. Plus jubilaţia din final, când s-a urcat, cu bustul gol, pe Îcheietura barelor, pe unde expediase mingea. Au mai fost Cardiff-ul şi America turneului de vis, din 1994, la un pas de careul de aur mondial. Restul, statistică şi amintire. Într-o fotografie emoţională a generaţiei, lângă Hagi, Maradona din Carpaţi, acceptaţi-l şi pe Didi. Nebrazilianul...Prodanul...

Constantin Ardeleanu