Hazul și necazul

Ai plecat obosit de la muncă și în mijlocul de transport în comun era să ţi-o iei în numele „libertății” sub privirile impasibile ale celorlalți? Era să te facă poster maşina pe trecerea de pietoni? Era să îţi iei bătaie-n trafic? Ai stat la coadă şi cineva s-a băgat ca tâmpitu’-n faţa ta? Ai intrat pe un forum să socializezi și un troll ți-a stricat seara după ce ți-a umplut și frigiderul? Ai întâlnit mincinoși penibili, șulfe de centură, care și atunci când le arăți dovezile oficiale că mint, negru pe alb, spun senini că le-ai măsluit tu? Te-ai lovit în real și virtual de impostori cu personalități multiple croite pentru a disimina discordia și ura? Frumos. Aproape toţi am păţit lucruri absolut fascinante în România. De ce? Nu veniți cu vechea teorie că „oamenii sunt răi pentru că sunt săraci”, că „unii mint pentru o cauză nobilă”  şi alte bulşitării de genul. Nu! Nu doar răutatea e regină, dar şi  nesimţirea o urmează la tron iar prostia îi ține trena. În privinţa proştilor natura e vinovată de două ori: întâi că i-a creat, apoi că nu le-a adus la cunoştinţă. Noi degeaba le spunem sau le desenăm. Vor spune ca am folosit Paint-ul să le trucăm prostia.

De 27 ani, la nivel social, încercăm escaladarea absolutului de pe statuia libertății cu rucsacul ticsit de absurd. O libertate fără limite ucide libertatea pentru că ordinea fără libertate şi libertatea fără ordine sunt la fel de dăunătoare. Liiceanu spunea că „destinul colectiv este complicitatea dintre cei care şi-au concesionat libertatea şi cel care a preluat-o pentru a se defini pe sine şi pentru a-i defini pe toţi”. La noi ce-a ieșit? Un bulshit. În unele privinţe îmi pun mari speranţe în amnezia posterităţii.

Jean Paul Sartre a postulat că ”să fii liber nu inseamnă să faci tot ce vrei, ci să știi că poți să vrei”.  Da, dar să poți să vrei ceva trebuie mai întâi să analizezi, în mod responsabil, că ești în stare să faci acel ceva, nu să-l aștepți „de gata” de la alții sau să cadă din Cer. După 1990 ne-am trezit brusc liberi și necopți pentru a ne înțelege propriile limite și a ne fixa reperele viitorului ancorați în realitate, nu în pasiune.

„Când am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las în spate ura și amărăciune în spate, voi fi tot în închisoare”, a spus Nelson Mandela după 27 de ani de pușcărie politică în Africa de Sud. Noi, după 45 de ani de comunism, am ieșit posedați de ură și am rămas așa. Disputele între grupurile sociale și politice au vehemența și mijloacele demne de un război civil. După 27 de ani de libertate câștigată prin jertfe, trăim în capitalism măcinați de mentalități comuniste reminiscente în plan social și în mai toate domeniile de activitate, inclusiv în fotbal. Ceea ce trebuia să ne unească, libertatea și democrația, au devenit suport de etalare plenară pentru ură și prostie. Până și în interiorul aceleași fracțiuni colcăie ura, nu emulația sau concurența fair play. Cel mai elocvent exemplu este ura pandemică disiminată între suporterii steliști, care a atins cote apoteotice, peste nivelul maxim al adversiunii Steaua – Dinamo.

Urmarea era previzibilă, însă nu a interesat pe nimeni proiecția în viitor a realității. Nici acum, nimeni nu are nevoie de predicții raționale pentru că se trăiește emoțional din vise. Și la nivel de țară și la nivel de Steaua. Hazul de necaz a devenit centura de singuranță a moralului în fața eșecului, dar numai pentru a fi pregătiți să greșim din nou ca într-o repetabilă povară. Totuși, până și terapia prin râs e foarte scumpă pentru noi românii; nu poţi râde cu burta goală.

Nu aș vrea să fac încă haz de necaz total. Logic, mai am ceva speranţe, însă nebunia este chiar introducerea speranţei în logică. Niciodată să nu cerem unei pasiuni logică pentru că nu are. Pasiunea are afecțiune și orgoliu care proiectează rațiunea și realitatea într-o lume idilică. Nu logica, ci anumite glande ne proiectează într-o realitate paralelă prin pasiune prost gestionată. Eșecul este în fond un adevăr înţeles prea târziu, după ce a sunat ceasul. În puţ pot cădea căscaţii. Dar şi visătorii.

Pentru societate, Ştefan-Cornel Rodean ne dă „Hazul de necaz după 1989″ într-o epigramă:

„Am schimbat entuziaşti „macazul”
Şi-astăzi, trişti, cu lacrimi pe obraz,
Constatăm că nici măcar necazul
Parcă nu mai are-acelaşi haz…”

Pentru Steaua și fotbal, „În pui mei” ne administrează câteva pilule de parodie pentru terapia necazului.

  • Gigi Becali a lămurit situația Stelei într-o conferință de presă. După un scandal imens în care a fost implicat clubul Steaua, Gigi Becali a ieșit să facă lumină. Astfel, el a ținut o conferință de presă în care și-a dorit să lămurească presa, dar și poporul, că tot palmaresul Stelei îi este cedat lui, astfel echipa nu poate pierde numele și stema.
  • Culisele meciului Steaua – Avantul Barsana! Steaua antrenată de Reghecampf și pregătită fizic de neamțul Neubert a mers mai departe in Cupa Romaniei, dupa ce a castigat cu 4-0. Culisele le vedeti mai jos.
  • Sapte tipuri de antrenori din Liga 1

Umorul este de partea noastră. Toată lumea râde de noi. Și nu doar de fotbalul stelist, din păcate. Să râdem și noi, să ne alegem până la urmă cu ceva.

XRay

 

 

  • Din pacate bascalia nu este umor, iar Bendeac, pentru mine cel putin, este imaginea trista a unor oameni care se cred amuzanti dar care nu au nicio treaba cu umorul, bunul simt si/ sau valorile societatii(fie ca vorbim sau nu de Steaua).
    Este ok sa faci haz de necaz cat timp esti tu cel patit, altfel, esti doar un individ care profita de nefericirea altuia.

    • @dalexandru20.

      Da. Asta era și ideea, expusă în final: „Umorul este de partea noastră. Toată lumea râde de noi”. Fie că „lumea” este Europa în raport cu România, fie că sunt parodii, caterinci, articole sau comentarii în raport cu Steaua.

      Noi am ajuns să consumăm cu nesaț numai hazul de necazul altuia, fiind nejustificat de orgolioși pentru auto-ironii. În cel mai fericit caz, tot hazul de propriul necaz se rezumă la un zâmbet schițat la limita grimasei, în schimb ne tăvălim de râs la necazul vecinului.

      Să faci haz de propriul necaz trebuie în primul rând să ai capacitatea de a accepta propria neputință care a generat necazul. Să admiți că nu e suficient să visezi, ci visul transformat în obiectiv trebuie să fie în concordanță cu „putirința” (fizică, intelectuală și materială). Puțini sunt dispuși să o facă, mai ales să-și pună cenusă-n cap în public cu râsul pe buze.

Lasă un răspuns