sabin1307

membri AISS
  • Content count

    1,940
  • Joined

  • Last visited

Everything posted by sabin1307

  1. Cand se face referire la un eveniment ce are loc la o singura data, la o singura ora, corect este sa se foloseasca forma de singular pt 'ora', chiar daca nu este vorba despre ora 1. De exemplu ' vineri, 1 ianuarie, orele 14' nu este corect, ci ' vineri, 1 ianuarie, ora 14'. In data de 1 ianuarie este o singura ora 14. Tin minte ca am intrebat-o pe profa de romana in liceu. Daca cineva stie altceva despre treaba sa spuna.
  2. Ei, daca e multumit ca si-a facut si el moftul de a se juca si el de-a antrenorul la Steaua atunci.. sa fie sanatos! Daca nu are nimic sa-si reproseze iar e bine. Dar de alta data cred ca ar fi de bun simt sa nu mai vorbeasca despre interesul Stelei. Ar fi de recomandat si sa inteleaga diferenta dintre interesul Stelei si interesul sau, ca nu-s acelasi lucru, chiar daca e una dintre coloanele performantei ros'albastre.
  3. Azi

    Redau niste citate tot de pe foaienationala.ro, din Ioan Rosca, dupa carti scrise de Cicerone Ionitiu (Cicerone Ionitoiu, el insusi fost detinut politic, este autorul unor lucrari de mare amploare si dramatism – procese, marturii, memorii, documente – privind calvarul a peste 70.000 de romani, victime ale regimul concentrationar. CARTEA DE AUR A REZISTENTEI ROMÂNESTI ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI ( aparuta la editura Hrisovul, Bucuresti) si dictionarul ” VICTIMELE TERORII COMUNISTE. Arestati, torturati, intemnitati, ucisi” (din care editura “Masina de scris” a scos deja citeva volume, din cele 14 anuntate) sunt zguduitoare microbiografii a celor care au patimit sau au platit cu viata ,pentru ca si-au facut datoria catre tara. A adunat informatiile in zeci de ani, cercetand arhive, presa vremii, inscriptii de pe monumente funerare, si, mai ales, consemnand ceea ce-si mai amintesc supravietuitorii anilor de teroare. De data asta, scrie despre Basarabia si basarabeni.) Insist pe perioada de pana la Primul Razboi Mondial, si pe cea de dupa Al Doilea Razboi Mondial, unele mai putin cunoscte mi se pare, inclusiv mie. ' NOI, cei ce am cunoscut urgia ocupatiei sovietice, avem datoria sa spulberam minciunile sfruntate ale manipulatorilor de istorie a fostei URSS, nascuta prin crimele din propriul salas, crime pe care le-a savarsit pretutindeni unde i s-a permis sa-si puna cizma. La 26 iunie 1940, justificandu-si raptul prin care au reanexat Basarabia rapindu-ne si nordul Bucovinei, sovieticii vorbeau astfel despre actul unionist de la 27 martie 1918, din Chisinau: În anul 1918, Romania , folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei, populata in principal de ucraineni. Nici nu se putea o mai mare denaturare a adevarului. Dar cand este vorba de propaganda sau de istoriografia sovietica, minciuna este folosita fara scrupul, fara limita, si fara a tine cont de victimele care vor plati mistificarea adevarului istoric. Dimpotriva, pentru ca pe baza acestor mistificari, sa-si justifice genocidul de clasa si de nationalitate din gulagul sovietic. Unde erau rusii cand voevozii nostri erau prezenti in istorie, alungand pe dusmani dincolo de Nistru, rau care, dupa traditia populara, fusese pus de Dumnezeu sa fie frontiera intre romani si polonezi? Trebuie sa le amintim ca erau pe Volga, sub jug tatar ! Unde erau rusii, cand toate cetatile – Hotin, Tighina, Cetatea Alba, Chilia – se gaseau construite pe malul drept al Nistrului, de domnii moldoveni, consfintind lupta permanenta de aparare a Romanilor impotriva barbarilor ? În jurul Moscovei se gaseau rusii, iar sub Ivan cel Groaznic, devenit primul tar al Rusiei ( 1547-1584), incepeau campaniile expansioniste, cucerind hanatele Kazan si Astrahan , trecand la cucerirea Siberiei. …La 17 mai 1656, Gheorghe Stefan, domnul Moldovei, a incheiat un tratat cu Moscova, prin care se recunostea Nistru drept frontiera de rasarit a tarii. …La 1667, tarul Alexei anexa Ucraina orientala … …La 24 aprile 1711, prin tratatul de la Lutk cu Dimitrie Cantemir, Petru cel Mare recunostea Nistru ca frontiera estica a Moldovei, precizand in art. 11 : Pamanturile Principatului Moldovei, dupa vechea hotarnicie moldoveneasca asupra carora Domnul va avea drept de stapanire [----] se intind pana la Nistru. RAPIREA BASARABIEI …28 mai 1812. În plina campanie a lui Napoleon contra Rusiei, rusii au incheiat Pacea de la Bucuresti, refuzand sa se mai retraga din Basarabia. Tarul Alexandru I in Manifestul adresat nobilimii ruse, sublinia avantajele: vor gasi pamanturi roditoare, paduri, iazuri abundand de peste, nesfarsite herghelii, cirezi de vite, turme de oi … Astfel, Rusia, profitand de slabiciunea Turciei – care nu putea ceda ceea ce nu-i apartinea – a smuls din vatra stramoseasca a romanilor 45.629, 9 km patrati, locuiti de 419.240 romani si 30 .000 ruteni; cu 40 de manastiri si schituri, cu 775 biserici in care slujeau 1274 de clerici ( in majoritate romani ). …26 iunie 1812.Tarul Alexandru I promulga statutul special de colonizare pe baza caruia sunt asezati pe teritoriul anexat, cu privilegii speciale: bulgari, gagauzi, germani (din Polonia ocupata sau din Saxonia), evrei (din Galitia), elvetieni (din Vaud), francezi si rusi. …1813. Incepe politica de rusificare, prin introducerea limbii ruse in administratie, scoli si biserica. Acesta este adevarul despre care Stalin pretindea cu nerusinare, in 1940, ca, in 1918, Romania profitand de slabiciunea militara a Rusiei , a smuls Basarabia. BASARABENII SUB JUG RUSESC În Europa secolului XIX, dominata de interesele egoiste ale Marilor Puteri pentru problemele balcanice, concretizate prin masurile luate de cele 3 Congrese (Viena, 1815; Paris, 1856; Berlin, 1878), Moldova si Tara Romaneasca au reusit, ajutate de ceea ce s-a numit ” suflul nationalitatilor”, sa obtina retrocedarea a 3 judete din sudul Basarabiei, sa faca Unirea Principatelor ( 1859), sa devina Regat ( 1866) si sa-si obtina independenta (1877 ). Astfel se face ca Basarabia si Bucovina – provincii rupte din trunchiul romanesc al Moldovei istorice, devenita parte organica a Romaniei moderne – sunt private de dreptul firesc de a-si urma destinul national. Scopul acestei introduceri, este de a demasca barbaria ruseasca si falsul istoriografic ce o justifica, privind teritorii anexate ce nu i-au apartinut niciodata, si subjugarea a 17 nationalitati, de la Prut la Pacific. Scopul acestei introduceri, este de a omagia generatia basarabeana care a luptat pentru a smulge Basarabia din ghearele sistemului colonial rusesc . Lupta a fost grea, si cei ce s-au angajat pe aceasta cale au avut de suferit persecutii, inchisori sau serviciul militar in garnizoane militare din Siberia pana in Pacific. Acesti ” basarabeni-moldoveni ” romani din tata-n fiu, din veac in veac, au pretuit si cultivat, ca pe o comoara, limba romaneasca; au cautat in biblioteci adevarul istoric privind provincia lor; au descoperit constiinta fratietatii de neam, de limba si de istorie cu romanii din Regatul Romaniei, de peste Prut; au descoperit ilegalitatea tratatului din 1812, prin care Basarabia fusese rapita. Au fost eroii ” redesteptarii nationale”, cu un program de revendicari nationale; au intemeiat “Partidul National Moldovenesc “; au tiparit ” Gazeta Basarabiei “; au organizat congrese si intruniri . Au avut parte de arestari , inchisori si deportari. …În 1902, socotiti ” revolutionari separatisti “, unii au fost inchisi la Dorpat ( Estonia), altii la Wenden (Lituania ), altii la Arhanghelsc, Mezen, Pinega si Onega . …În 1904 , la izbucnirea razboiului ruso – japonez, Ion Pelivan a fost trimis pe frontul din Manciuria. Întors de pe front, primea urmatoarea scrisoare de la Alecu Mateevici : Sunt convins, cu toata rusinea la care am ajuns astazi, noi, basarabenii, ne trebuie mai multi oameni de felul dumitale, si atunci Basarabia este scapata de sclavie si poate au dreptate a visa la acel stralucit viitor de aur ce i-au prezis poetul Bolintineanu si care ,desigur, acolo deja se implineste. Poporul deja se desteapta, soarele renasterii a inceput sa arunce si asupra romanimii basarabene razele sale stralucitoare si invioratoare. …În 1906, invitat la un congres taranesc tinut la Moscova, Pantelimon Halippa a fost arestat si dus din post in post, timp de 3 luni, peste 1500 km, la Chisinau. … În 1912, arhiepiscopul Serafim ( trimis de Moscova la Chisinau ), scria intr-un Raport : Cand am fost trimis la Chisinau mi s-a atras atentia ca preotimea basarabeana are nazuinte separatiste si doreste autocefalia Bisericii Moldovenesti ,si ca in Basarabia s-a intarit in ultimul timp miscarea nationala ce s-a manifestat in dorinta preotimii de a face serviciul divin in limba ei, de a traduce carti de rit si manuale pentru scoli in limba moldoveneasca. Dincolo de Prut s-a instalat iadul, represaliile, arestarile, crimele si deportarile in cele 500 de colonii de munca fortata si alte 60 de complexe penitenciare , in care se gaseau circa 2.750.000 de detinuti, in anul mortii lui Stalin. Deportarile moldovenilor – basarabeni s-au facut de la copiii de tata, pana la batranii de peste 80 de ani, dusi in regiuni de pe tot cuprinsul Rusiei asiatice: Kurgan, Komi, Kolama, Obi,Kemerova, Krasnoiarsk, Kazahstan , Noralsk, Novosibirsk, Irkutsk, Tiumen ,Tomsk, Buret – Mongola. Deportarile s-au facut valuri dupa valuri si an dupa an, incepand din 1945. În 1946 – au fost deportati 15.500; in 1947 – 21.707; in 1949 – 35.000. Din cauza foametei din 1946/ 1947, au murit CCA 200.000. La 17 febr. 1950, se aflau deportati 94.792 moldoveni, iar dupa amnistia din 1960, se mai aflau in deportare 60.000. Dincoace de Prut, in Romania ocupata, din 1945, basarabenii refugiati in Romania nu au putut fi salvati, si CCA 62 .000 au fost dusi in Siberia. Peste 100 de basarabeni s-au sinucis. La un an dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, pe 4 februarie 1948, dupa pierderea Basarabiei si Bucovinei, dupa pierderea tezaurului, dupa tragedia umana suportata de basarabeni si bucovineni, Ana Pauker (colonel sovietic si ministru de Externe al Romaniei) semna la Moscova un Protocol, in completarea Tratatului, prin care se specifica ca Insula Serpilor intra in componenta URSS, iar pe 23 mai 1948, un ” Proces -verbal” in care se mai spunea o minciuna patenta: Insula Serpilor, care in trecut a apartinut Rusiei, se restituie URSS. MARTIRI Sa-i pomenim pe acesti martiri care au trecut prin inchisorile tariste, pana la 1918, iar dupa 1940 si dupa 1944, multi au disparut fara urma, prin lagarele de exterminare comuniste ale URSS-ului sau ale Romaniei comuniste. Sa-i cinstim amintindu-le faptele, sa-i pomenim cautandu-le mormintele in gulagurile sovietice sau romanesti comuniste, sa-i depistam din dosarele KGB sau ale Securitatii romanesti. Si daca nu le gasim numele si mormintele (ca la cei la care eu am pus semnul intrebarii) ei merita sa le ridicam un cenotaf de neuitare Alexandru BALTAG, preot, arestat la 31 aug.1940, mort in 7 aug. 1941, in inchisoarea din orasul Kazan. VLADIMIR BODESCU, arestat la 10 aug. 1940, mort la 28 nov.1941, in inchisoarea din Republica Autonoma Tatara. Stefan BODNARIUC, arestat la 22 iul 1940, mort la 22 aug.1941 , in inchisoarea din orasul Razna, Federatia Rusa. Constantin BIVOL, arestat pe 25 iul.1940, mort la 7 aug.1941, in inchisoarea Cistopol din Republica Autonoma Tatara. EMANOIL CATELLI, maior al armatei moldovenesti din Odesa, arestat la 5 iul.1940 , mort la 18 febr.1943, in inchisoarea Cistopol din Republica Autonoma Tatara. Petre CAZACU (?) Daniel CIUGUREANU, arestat la 5 mai 1950, in Bucuresti. În duba care il transporta spre Sighet, a avut un atac de congestie cerebrala. Dus la spitalul din Turda, a decedat . Securitatea l-a inregistrat ca mort la Sighet, la 9 mai 1950. Stefan CIOBANU ( ? ) Ion CODREANU , arestat pe 25 iul.1940, a fost scos din temnita in nov.1942 , fiind “schimbat ” la Ungheni cu spioana bolsevica Ana Pauker, devenita mai apoi calaul Romaniei. TEODOSIE COJOCARU, arestat la 13 aug.1940, mort la 23 ian.1941, in temnita din Chisinau, inainte de deportare. ANTON CRIHAN, refugiat in Romania, fugar si arestat in 1948 in Iugoslavia, stabilit in SUA. A murit in 1993, fiind inmormantat in cimitirul armenesc din Chisinau. VLADIMIR Cristi, dupa 1944, trupele sovietice l-au rapit si l-au trimis in URSS. Revenit in Romania, a fost arestat. A murit in 1956, la inchisoarea Vacaresti. S.CUJBA (?) Ion FRATIMAN (?) EMILIAN GAVRILITA (?) PAVEL GORE, (?) GURIE GRASU (?) PANTELIMON HALIPPA, refugiat in Romania, dupa 1944 a fost predat autoritatilor sovietice care l-au condamnat la 25 ani, si deportat in Siberia. Dupa ce a trecut prin 11 lagare rusesti, a fost “eliberat” in 1955 si “repatriat” la Gherla, de unde i s-a dat drumul in 1957. A murit in Bucuresti, la 30 apr.1979, fiind inmormantat in cimitirul manastirii Cernica. Stefan HOLBAN. A pregatit Congresul ostasilor si ofiterilor moldoveni ( peste 300.000 mobilizati ), din oct. 1917, la Chisinau. A fost ales secretar al congresului. Deputat de jud.Lapusna, membru in biroul de organizare a Sfatului Tarii. Dupa razboi, si-a completat studiile, ajungand profesor universitar. A fost deputat si prefect de Lapusna. Dupa 1944, a fost arestat , condamnat si a murit la inchisoarea din Botosani, la 27 august 1960. Aruncat in groapa comuna. Decesul a fost comunicat familiei, dupa doi ani. Ion IGNATIUC, arestat la 20 iul.1940, mort la 26 ian.1941, intr-un lagar din Republica Autonoma Tatara. Ion INCULET, prof. univ. ( astronomie si matematica ), presedinte al Sfatului Tarii. Deputat si ministru in Romania Întregita. Nu am aflat care i-a fost sfarsitul. COSTACHE LEANCA, arestat la 20 iul.1940 in Balti, mort pe 18 mart.1942, in lagarul de exterminare de la Suhobezvodnia, regiunea Gorki. TEODOR NEAGA ( mort in republica Tatara ) Ion PELIVAN, prof.univ., ministru de Externe si de Justitie in guvernul al Basarabiei. Delegat al Romaniei la Conferinta Pacii de la Paris. Dupa 1944, aresat, condamnat, mort in puscaria din Sighet. Nicolae SECARA, arestat la 20 iul.1940, mort la 20 febr,1942, in inchisoarea din orasul Rezna , Federatia Rusa. PANTELIMON SINADINO, arestat la 9 iul.1940. Disparut fara a se mai sti nimic de el. LUCA STIRBET, arestat la 20 iul.1940, mort in 15 mart.1942, in temnita din Cistopol, din Republica Autonoma Tatara. GRIGORE TURCUMAN, arestat la 20 aug.1940, mort la 28 iul.1942, in inchisoarea din orasul Rezna, Federatia Rusa. TEODOR UNCU, arestat la 9 iul.1940 . Nu se cunoaste anul si locul mortii. ….si multi, multi altii….
  4. Multumesc, prieteni. La multi ani, RobYnho! dee, whisky in cafea suna a carajillo spaniol.. nu prea ma pricep, dar e ceva alcool cu cafea.. e bun. inseamna ca o sa ai o zi buna.
  5. Azi

    Un articol foarte bun (de pe www.ionpetrescu.ro) despre Basarabia-Moldova-Romania, in care se gasesc si cateva lamuriri pentru cei care spun ca bas arabenii nu se simt romani, nu vor sa faca parte din aceesi tara mama, Romania. La 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra si 36 de abtineri ( intrucat deputatii nu aveau mandat de la alegatori să voteze in problema unirii ) – precizează istoricul Florin Constantiniu, in memorabila sa ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN -, Sfatul Ţării a decis Unirea conditionată a Basarabiei cu Romania: ”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată in declaratie – in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră si vechile granite cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotarască soarta lor, de azi inainte si pentru totdeauna se uneste cu mama sa, Romania.” Care era conditionarea? Basarabia işi va pastra „autonomia avand un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct si secret, cu un organ implinitor si administratie proprie.” Tot Florin Constantiniu – cel mai mare istoric roman in viaţă – a mentionat ca după desavarsirea unităţii nationale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaratie prin care renunţă la conditiile fixate in actul de unire “fiind incredintat ca in Romania tuturor romanilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, apoi a decis să se autodizolve. Cum arată tinutul, dintre Prut si Nistru, după 93 de ani? Rapit samavolnic, din spatiul natural romanesc, initial in 1940, ulterior la finele ultimei conflagratii mondiale, acum se misca pâş-pâş, din arealul geopolitic patronat de Moscova, spre cel ce beneficiază de protectia Statelor Unite ale Americii. De ce… tinut? Pentru că este incă perceput, in mod diferit, de cei aproximativ patru milioane de locuitori ai sai. Sentimental. Şi politic. Pentru cei refugiati in Romania, la invazia trupelor dictatorului Stalin, acest teritoriu ramane, in sufletele lor, pană la moarte – Basarabia. Este si cazul bunicilor mei, care au apucat să treacă pe malul drept al Prutului, doar pentru că tatal mamei mele era mecanic de locomotivă si a avut temeritatea disperarii, de a-şi salva familia, urcandu-şi soata si copiii mici, alaturi de el, in cabina plină de funingine. Basarabia se numeste si pentru junii de azi, cu dragoste de carte, care invaţă la Bucuresti si Chisinau. Şi pentru cei cu tamplele argintate de incercarile ultimelor decenii, indiferent unde au ales să traiasca mai mult sau mai putin anonimi, cu singura valută forte, neconvertibilă – limba romana În mod paradoxal, Moldova de Est este o sintagmă utilizată de două categorii diferite – si chiar opuse conceptual – de cetăţeni ai acestui tinut. Prima o constituie cei ce au exercitat ani buni puterea, la carma unei republici mai mult rusificata decat sovietica De cate ori, la Bucuresti, o voce reamintea istoria adevarată a poporului roman, Moscova ordona si Chisinaul trambita că Moldova lui Ştefan cel Mare trebuie refacută pană la Carpati. Chelului tichie de margaritar ii trebuie… Poate este bine să reamintesc o stare de spirit trecuta În 1968, cand Cehoslovacia condusă de Dubcek a fost invadată de trupele sovietice, si ale altor state socialiste, la Bucuresti s-a luat in calcul plauzibila repetare a acestei actiuni conjugate si pe teritoriul Romaniei. Atunci, comandantii armatei nationale au fost chemati in Capitală si li s-a pus in faţă situatia cea mai critica Ocuparea totală a ţării de puterea de la Rasarit. Li s-a cerut să nu predea comanda unităţii – ceremonial la care tineau generalii sovietici – chiar cu riscul de a fi impuscati in fata subordonatilor. Şi să continue rezistenta in muntii Romaniei, precum iugoslavii, condusi de Tito, impotriva trupelor hitleriste. Avertismentele dure ale presedintilor Statelor Unite si Chinei au temperat intentia Moscovei de a schimba si conducerea de la Bucuresti, după ce reusise să o indeparteze pe cea reformatoare, de la Praga. Ei bine, ulterior, a fost descoperit un document in care, structura de informatii a armatei sovietice prevenea pe liderul de la Kremlin că „ocuparea principalelor orase din Romania este o chestiune de ore, dar mentinerea acestora sub controlul nostru se va transforma intr-un iad, cunoscută fiind aversiunea totală a militarilor romani, indiferent de grad si functie, faţă de Armata Rosie, care a rapit Basarabia din vechiul regat.” Moldova de Est? Asa o numesc si tinerii care detestă fostul regim comunist, visatori care mai cred că astfel pot evita, in luarile lor publice de pozitie, atat actuala identitate, cat si denumirea istorică – Basarabia. Dar Republica Moldova este realitatea anului 2011. În schimb, prezentul Sfat al Ţării, Parlamentul de la Chisinau, constituie expresia incertitudinilor propriilor conationali. Votantii partidului domnului Voronin nu au nicio garantie, publica că societatea se va aseza intr-o matcă democratică solida care să le garanteze suprematia legii, atunci cand, unii dintre ei, vor fi chemati in instanţă, de victimele propriilor lor abuzuri. Simpatizantii formatiunii politice conduse de premierul Filat preferă ca acesta să conducă ferm executivul, dar cand aterizează la Bruxelles să nu uite si de cursa aeriană urmatoare, spre Moscova. Un lucru pe care America il noteaza La Departamentul de Stat, nu in biroul ambasadorului acesteia, din Chisinau. Sustinatorii partidului presedintelui interimar Lupu percep, cu atentie, fragilitatea tot mai mare a Aliantei pentru Integrare Europeana cu nervozităţi repetate, in Parlament, pe micul ecran si in fata jurnalistilor dornici să afle cand se va termina ciorovaiala celor trei conducatori ai A.I.E.. Alegatorii liberali, ai lui Mihai Ghimpu, au inima stransa citind pe chipul acestui roman, dintr-o bucata efortul de a salva aparentele unei coalitii unde ultimul cuvant il are acum orgoliul. Nu intelepciunea politica Basarabia? A ramas in cartile de istorie. În inimile carturarilor, ale bunicilor si junilor ce nu acceptă minciunile sovietice. Moldova de Est? Un moft. Ignorat la Bruxelles. O sintagmă inexistentă pe harta lumii, de la Pentagon. Republica Moldova? Este cel de-al doilea stat romanesc. Care nu va mai fi condus, niciodata de comunisti. Un land, unde marea problemă a ramas Dezunirea! Cunoasteti a cui. Şi din ce cauza Iar dacă Sfatul actual al Ţării, ales democratic, ramane robul marilor orgolii, triumful dezbinarii va fi parafat la alegerile locale.
  6. streza, surprinzator de previzibil. Combate cartile alea cu argumente nu cu parerile tale in pas cu trendul. Pana una-alta o multime de romani habar nu au despre ce se vorbeste acolo. Pana de curand nici eu nu am stiut. Deci termina naibii cu ironiile astea ieftine si lasa userii sa creada ce vor. Pt a putea crede ce vor este nevoie ca acestia sa stie despre ce e vorba. Deci discuti discutii, nu etichete corecte. Ce tampenii debitezi despre libertatea confesionala a romanilor, cu precadere cea a romanilor din Transilvania? Sunt in lucrarea aia sute de documente, marturii, date, citate care demonstreaza ca unii romani nu erau liberi sa fie ortodocsi. Afirmatia ta, oricat ar fi de sincera si cu patos, nu poate emite pretentii ca ar avea legatura cu realitatea. Sunt sigur ca poti mai mult de atat. Ps: lista de carti si lucrari incepe cu publicistica lui Eminescu, de care lumea nu stie. Paranoia curata.
  7. http://foaienationala.ro/biblioteca/ colectie buna de carti in format electronic. unele dintre ele nu sunt recomandate perfectilor, impartialilor, echidistantilor, obiectivilor si corectilor politic.
  8. Legat de reactia ierarhilor ortodocsi, sau a unora dintre ei, la venirea bolsevicilor in tara sunt, exemplele urmatoare sunt edificatoare. Ideea vehiculata de unii pe aici, cum ca reprezentantii BOR au imbratisat comunismul, ca scopul lor era sa ia pielea de pe oameni, e falsa, atat timp cat sunt destule exemple care o infirma. Asa cum nu toti preotii si ierarhii ortodocsi n-au fost sfinti, la fel nu toti au fost interesati. Din nou, stiu ca sunt cam lungi citatele, dar n-ar avea sens sa le redau cu propriile cuvinte. Le iau ca atare. Tot de pe foaienationala.ro. Ca să intelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să incepem de la atat de frumoasa campanie „Din temnite spre sinaxare”. O campanie care işi propune să ajute inceperea canonizarilor atat de mult dorite de popor. O campanie in care sunt alaturi, ca primă propunere de trecere in calendar, trei sfinti mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul calugar (ieromonahul) Daniil de la Rarau. Toti trei, marturisiti ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni si o nesfarsită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiti pentru acestea si au rabdat neclintiti pană la sfarsit. Chiar inainte de inceperea făţişă a prigoanei comuniste in Romania ierahii Bisericii lui Hristos deja patimeau. Abuzurile si ura soldatilor si ofiterilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupatie si colaborationiste, ale intregului sistem ce voia să se instaureze au fost simtite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci si, sau in primul rand, de vladici. Patriarhul Nicodim Munteanu a fost inlaturat din scaun, tinut sub strictă supraveghere, amenintat si persecutat pană la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948. Mitropolitul Irineu Mihalcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus in domiciliu fortat la Agapia si, după cate se pare, ucis de sovietici in 3 aprilie 1948. Episcopul Dunarii de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic in 1947 si pus sub supraveghere moare „întamplator” tot in 1948, pe 16 decembrie. „Din intamplare”, in acelasi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dinca fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanenta pană la moarte. În acelasi an, se intelege, este alungat si episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care ii ajutase neincetat, atat in necazurile cele mai obisnuite si mizere, cat si in supararile cu patronii. O asemenea legatură intre cler si credinciosi, dar mai ales intre un episcop si muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor si colaborationistilor din Romania ocupata Este trimis la Seminarul de la Neamt alaturi de alti patru episcopi alungati de comunisti din scaunele lor. Mai tarziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui intr-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Manastiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori si preschimbată in „casă de odihnă”. Atat de adancă si plină de daruire a fost lucrarea acestui sfant episcop, incat Securitatea, chiar si intr-o vreme de teoretică destindere, a fortat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neincetată supraveghere si prigoană pană la moartea sa, in 1978. Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoana Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor unguresti din Transilvania ocupata care l-au trecut prin doi ani de chinuri in puscariile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost si mai cumplita episcopul martir fiind scos din scaun in acelasi insangerat an 1948 si pur si simplu rapit de autorităţile bolsevice, pentru a fi inapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lamurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfant ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane a fost inmormantat la Răşinari, adaugandu-se astfel lungului sir de martiri ce a sfintit pamantul Transilvaniei strabune. Aradul, ale carui radacini crestine incep astfel in vremuri apostolice, a fost binecuvantat in prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai putin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii sai ani aici – a facut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care traiau in pacat au renuntat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit si sfintit 20 de biserici si case parohiale, s-au inceput multe altele si chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniti si s-au facut institutii pentru sprijinirea celor saraci si loviti de nenorociri, s-au tiparit foi si carti folositoare de suflet… Uimitor de mult, cat nici nu se poate spune in cateva randuri. Apoi a venit prima prigoana Ocupantii hortisti l-au alungat in grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu si-a parasit credinciosii ci, asezat la Beius langă noua, vremelnica si nedreapta frontiera i-a sprijinit din rasputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli si suferinte martirice ale acestui mare episcop al Romanilor, ramane parcă mai presus de toate marturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atat intre patru ochi, la sfatuire si spovedanie, dar si de faţă cu multi martori, la Sfanta Liturghie si cu alte prilejuri, Marturisitorul Episcop Nicolae Popovici a invăţat poporul să se ferească de invăţăturile nebunesti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupatiei sovietice si colaborationistilor, a mangaiat pe cei care fuseseră loviti, ei si familiile lor… Ura comunismului a fost pe masura marturiei lui. Arestat, batut, „eliberat” de frica rascoalei poporului dar pus sub pază la Sfanta Manastire Cheia, otravit de cateva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost tinut de Dumnezeu intr-o lungă suferinţă marturisitoare. S-a stins in aceeasi detentie camuflata la 20 octombrie 1960. Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană impotriva Bisericii lui Hristos este mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut si prin prigoana hortista inainte de a urca Golgota marturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin nastere a fost si un adevarat fiu si mai ales parinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preotii pastoriti a fost uimitor de mare, asa incat si-a pus neincetat viata in primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preotilor arestati de prigonitori, să ii reprimească pe cei care – de multe ori pentru putină vreme – erau eliberati, să ocrotească familiile preotilor martirizati de autorităţi. A incercat să oprească pe preoti de la marturisiri care să-i dea pe mana prigonitorilor, marturisind in locul lor chiar el, in catedrală si oriunde simtea că este nevoie. A propovaduit impotriva urii de clasa pentru dragostea crestină si pastrarea comorii Credintei adevarate. A marturisit impotriva colaborationismului, impotriva pactizarii cu sovieticii si comunismul, impotriva primirii „legilor dracesti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „dusman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunisti, prin otravire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atat de mare, incat pur si simplu autorităţile nu au indraznit să ia pe faţă masuri impotriva sa. Mitropolitii Tit Simedrea si Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu si altii, sunt si ei printre ierarhii romani ai Bisericii lui Hristos prigoniti si chiar ucisi de autorităţile comuniste. Este un sir cutremurator de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferintele cumplite ale Bisericii lui Hristos in vremea comunismului. Din acest sir se cuvine ca, pentru inceput, macar unul dintre ierarhii marturisitori să fie adaugati celor trei martiri din icoana campaniei „Din temnite spre sinaxare”. Abia atunci cand aceasta se va savarsi icoana va fi intr-adevar o icoană a marturisirii Bisericii in vremea prigoanei comuniste, cuprinzand laolaltă pe cei ce impreună au suferit si marturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoti de mir si mireni, Trupul lui Hristos. „Sfintii inchisorilor” este unul din numele populare in Romania pentru sfintii marturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Ca multi termeni populari de azi, nici acesta nu este prea corect. Întai, pentru că sunt sfinti marturisitori din acea vreme care nu au ajuns in inchisori. Apoi, pentru că sunt multi sfinti care au fost martirizati in inchisori in vremea altor prigoane (ca cele uniată si calvină din Transilvania secolelor XVII-XVIII). Fiind insă foarte raspandit il folosim ca atare, spre a ne feri de unele repetari prea suparatoare. Pr. Mihai-Andrei Aldea
  9. Reiau citarea de 'texte kilometrice needitate' despre uniatismul din Transilvania din aceleasi lucrari ale Pr. Dr. Dumitru Staniloae. Contextul este complex, sunt multe lucruri de lamurit, de aceea suprimarea acestor pasaje nu mi se pare in regula deoarece ar deforma nararea sau ar priva-o de niste lamuriri. Oricum raman multe de spus si de explicat. Dacă pană la Bucow, romanii nu putuseră să fie siliti să accepte Unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub presedintia lui Bucow, pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, a inscris pe o parte din ei ca uniti. Aceste inscrieri s-au facut după bunul plac, fară a tine cont de vointa romanilor, iar generalul i-a tinut cu forta in uniatie. Inca o data, nu vreau sa ofenesez pe nimeni, sunt lucruri care s-au spus si care s-au intamplat. Generalul recunoaste la 6 mai 1761, intr-un raport catre imparateasa că niciodată ,,n-a lucrat asa de tare”: ,,Vă rog să-mi permiteti să introduc pe episcopul Dionisie peste tot in principat… si anume cat mai repede, ca sa pun capat dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei capetenii spirituale, care apoi să tină in ordine pe supusii sai si in special să se opună autorităţii mereu crescande a lui Sofronie in acest popor; este cu adevarat timpul ca să se procedeze asa, caci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele intrebuintate, pe care eu desigur nu le cruţ si de care poate si trebuie să dea marturie intreaga tara caci asa de tare si greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodata aceasta trebuie să o recunosc”. Episcopul catolic Bajtay s-a ingrozit de masurile generalului Bucow, cand acesta a declarat că va extermina pe toti romanii din tinutul Bistritei, fiindcă nu voiau să primească uniatia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelentei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaseze un corp de 2000 de soldati regulati, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toti, fară a-i distinge pe cei vinovati de cei nevinovati.” ,,De aceea, pe drept cuvant s-a putut spune că adevaratul intemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile si cu dragonii sai.’’ Cu toate acestea, romaníi au stat tari in credinta cea dreapta Comisia de dezmembrare a trebuit să inscrie marea majoritate a poporului roman ca ortodoxa Prigoana impotriva romanilor ortodocsi a continuat si după ,,dezmembrare.’’ Halmagy insemnează la 16 iunie 1763: ,,Preotii uniti umblă cu soldatii, bat pe romanii care nu sunt uniti; acestia fug in munti, dar de lege nu se lasă (exemplul a sase sate din tinutul Bistrita), intrebati ce e Unirea, ei zic că nu stiu. ,,Ce credeti?’’ ,,Ca cei din tară”, raspund ei (ca cei din Principatele Romane, adică)’’ Majoritatea poporului roman din Ardeal a ramas ortodoxa Greco-catolicismul cu tot ceea ce a insemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, daramarea, incendierea, distrugerea bisericilor si manastirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor ramase de catre uniti, nu i-a indepartat pe romani de la legea romanească (Ortodoxia). ,,Poporul roman din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, in masa ca nicaieri in altă parte a lumii, practica mijloacelor inchizitiei.’’ (foaienationala.ro) ,,De aceea, pe drept cuvant s-a putut spune că adevaratul intemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile si cu dragonii sai.’’
  10. axl, unii sunt irecuperabili, nu se mai poate face nimic pt ei.
  11. La o prima vedere, inainte de lectura atenta, "Romanizarea Cernautiului" suna mizerabil chiar si metaforic spus. Probabil de asta a aparut surogatul Israel, pt ca Bucovina a fost romanizata.
  12. dee, nu e panica de extremism.. macar de s-ar trezi simtul normalitatii, al echilibrului si al bunului simt in multi dintre noi.. sa vezi atunci festivitati de premiere a unora ca cscibi si ca laszszszslo. memoria Craiului Muntilor nu poate fi jignita de niste gunoaie ca indivizii astia doi, desi nici 'reactia pasiva colectiva' la astfel de mizerii nu tocmai normala. insa nu imi fac griji, sunt sigur ca Comitetul de Cercetare, Prevenire si Combatere a Discriminarii Romanilor din Romania se va autosesiza. "iata ca rasare Iancu din oricare [..]"
  13. Oameni buni, eu nu am spus ca din 100 de canale 75 sa fie istorice, culturale, spirituale, eu ma gandeam macar la un procent supraunitar. Nici programele televiziunilor comerciale ca ar trebui sa contina in principal documentare cu astfel de subiecte, dar macar o ora la 16 televiziuni pe sapt. Si programele de profil sunt sufocate de "unicul holocaust", unica plaga a istoriei umanitatii", de monopolizarea notiunii de genocid. Nu vi se pare ciudat ca nu va regasiti in profilul de privitor aproape niciunei televiziuni comerciale de la noi? Ma indoiesc ca va delectati cu Dan negru, Maruta si braileanca senzuala. N-am spus ca manualele de istorie ar trebui construite in jurul temei legionarilor, dar macar sa se aminteasca lucrurile esentiale despre ei, despre cele mai oribile suplicii din istoria Europei, dava nu ma insel, sa lase lumea sa judece dupa ce s-a intamplat concret. Cat despre pacatele catolicismului.. una e ura si alta afirmarea adevarului, diferentelor fundamentale in discutiile despre autenticitatea si originalitatea crestinismului. Multi mari duhovnici si teologi ortodocsi spuneau ca nu poate exista dragoste, fraernitate adevarata in minciuna, prefacatorie. In sensul ca daca te iubesc ca pe frate adevarat nu ma pot preface ca totul e in regula, lasandu-te in minciuna. Chiar daca e dureros, adevarul trebuie afirmat, argumentat, explicat. Doar dupa ce sunt elimiate nelamuririle si indoielile poate exista fratie. Acesti teologi nu-i urasc pe catolici sau protestanti, ii asteapta sa inteleaga ca s-au abatut de la calea cea dreapta si-i asteapta cu afectiune sa se intoarca la "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica".
  14. Nu vreau sa fiu cinic, malitios etc.. dar, (dar daca Alexandru H. si strezahuzum nu vor sa raspunda, considerati intrebarea retorica; de asemenea nici raspunsul cum ca deja se stiu lucrurile astea nu mi se pare valabil), de ce despre aceste lucruri nu se vorbeste pe canalele media cel putin la fel de mult pe cat se vorbeste despre incidentele care nu fac cinste BOR?
  15. Revin cu citate referitoare la suferintele indurate in inchisorile comuniste, si la ortodoxia adevarata. Ca si in alte cazuri, aceste texte se incadreaza foarte bine si la topicul Miscarii Legionare. Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparută si intitulată sugestiv: „Marturisitorii – Minuni. Marturii. Repere” editată fiind in colectia „Marturie Ortodoxă” de catre Ciprian Voicila si publicată la Editura „Lucman” din Bucuresti, in anul 2010, cu binecuvantarea Parintelui duhovnicesc Iustinian Chira – Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Liviu Branzas Constantin Sarbu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustinian Chira, Mihai Valica precum si cele semnate de catre Parintele Gheorghe Metallinos,George Enache, Nicolae Purcarea, Gheorghe Andreica, Sorin Lavric si Danion Vasile. După cum citim, observam si constatam, volumul de faţă este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani despre valoarea jertfei inaintasilor lor.Textele sunt dense, bogate si variate, de la conferinte, prelegeri si predici pană la scrisori, poezii si rugaciuni de la si catre noii marturisitori. De subliniat si de retinut faptul si adevarul că nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Iisus Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, după ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-şi insă această libertate in nevoinţă si rugaciune. În Biserica Ortodoxa Biserica cea adevarata canonizarea oficială a unui sfant este precedată de asa-numita canonizare populara de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii. Adică “Trebuie să vă spun mai intai că nu Biserica ii face pe sfinti. Nu noi, Sinodul Bisericii, ii facem pe sfinti. Ci pe sfinti ii face Dumnezeu si poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaste sfintenia lor si poporul – pentru că pastrează in memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni si vremea sutelor si miilor de preoti si credinciosi care au fost inchisi si batuti pentru credinta lor crestinească in inchisorile comuniste…” – ne marturiseste, la inceputul acestui volum, Preasfintitul Parinte Sebastian Pascanu – Episcopul Slatinei si Romanatilor. Cu alte cuvinte, mare parte din textele adunate aici – sub forma minunilor savarsite, a marturiilor enuntate si a reperelor afirmate si confirmate – nu fac altceva decat să marturisească faptul ca deja, poporul işi cinsteste noii mucenici. Şi asteaptă canonizarea lor. Asteaptă intrarea lor in Sinaxare, ca marturisitori, martiri si mucenici ce sunt, ca savarsitori de minuni – in aceste vremuri contemporane, tulburi si ticaloase, ca repere pentru prezent, viitor, posteritate si eternitate… Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoană traite de acesti oameni in secolul trecut, din toată investigatia psihologică a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masură să inteleagă impreună cu toti sfintii ce este lăţimea si lungimea, adancimea si inaltimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si să se umple de toată plinatatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pilda facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „dacă ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, dacă te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, să-şi pună in ordine propriile vieti, să inteleagă si să traiască experienta comunitară din Biserica primara să-şi slefuiască incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa bunatate si trairea dragostei comunitare si asta pentru că toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind in aceeasi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au incercat să facă din spatiul ei o Biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru!… Şi pană la urma lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator după Dumnezeu: mai intai, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru inceput sau mai tarziu, fiindcă aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar dacă lupta este complexă si de durata insă nu imposibila Dacă cineva nu este determinat să oprească gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumentează că nu este chiar atat de rau. Dacă omul acceptă si acest stadiu, gandul devine poftă si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pană aici fiind razboiul nevazut” – iată Şcoala Filocaliei si a Spiritualităţii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invăţat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adică in temnitele „cruciadei rosii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi facută de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toată durata vietii lor in inchisoare”. Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fară a fi macar cutremurat, dacă nu intors spre credinţă, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scară de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curăţire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fară atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu Dumitreasa, ce se arată a fi adevarate file de Filocalie si Patristică – si asta pentru că amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferată: aceea a apararii credintei stramosesti, curata nealterată si autentică (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai bună calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovnicească la modul plenar, din convingere si din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic!… În mod cu totul deosebit la detinutii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului romanesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit si s-a fortificat. Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci il consideră un privilegiu si din această viziune incarcată de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morală si adesea chiar fizica Plecand de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune in practică la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea in cazul lui criterii obisnuite de evaluare morală a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind să gasescă intre studentii arestati un grup de indivizi dispusi să incerce un astfel de experiment si alegand Pitestiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza in fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfant, devenind astfel un supus docil, ascultand fară obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirmă că Pitestiul a fost iadul pe pamant. Fiecare metodă aplicata de la bataile de o cruzime infioratoare, pană la scenele blasfemiatoare sau „statul in pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate in care detinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sangele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intrati in moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci cand trebuia să-l bati pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, ca după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca in cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit să işi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele in care, odată bataile incetate, după chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decat inainte, cu o tarie morală de neinfrant si cu o sensibilitate spirituală unica Toti marturisitorii spun că singura lor salvare atat in timpul cat si după perioada de reeducare a fost credinta in Dumnezeu. Asa cum concluzionează si alti analisti ai fenomenului, dacă experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic. „Am rezistat pentru că am crezut in Dumnezeu, nelimitat, nelimitat.” (Marturie a lui Gheorghe Stanică pe site-ul:http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/) Miscare elitista Rugul Aprins s-a nascut la Manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucuresteană si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decat prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfăşoară realizand un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, intr-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzati că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, in urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau intre 25 de ani muncă silnică (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani si caruia detentia ii va fi fatala „…mai aproape de Dumnezeu am fost cand ăştia mă bateau pană ce cadeam in comă si atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă si eu Îl simteam cel mai aproape, in inima” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, Manastirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului). Eu cred că trebuie retinut si subliniat faptul că interesul cartii nu stă atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovnicească (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana relevand cu prisosinţă că in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu, Constantin Sarbu, Liviu Branzas Ioan Iovan, Dimitrie Bejan, Bartolomeu Valeriu Anania ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituală corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la randul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo…)”. După o marturisire plină de evenimente in care granita dintre imanent si transcendent este estompata detinuta afirmă: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masură plină de binecuvantare dacă ajungi să-i intelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt arhiva personală a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea ingropată acolo au această constantă a raportarii suferintei la jertfa hristica Sprijinul si echilibrul lor se află in lumea sacrului, cu cat stapanirea le impinge in suferinţă si mizerie, cu atat nadejdea lor in Pronia divină devine mai tare. În frigul ingrozitor de la Miercurea Ciuc, riscand izolari ce puteau fi fatale, ele recită Sfanta liturghie sau cantă colinde in noaptea de Craciun. O serie intreagă de alte exemple marturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, Arhim. Mina Dobzeu, si pană la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viata lor, in care detentia a insemnat un moment crucial ca parafrazandul pe Steinhardt, intr-un univers concentrationar ramane solutia mistică a credintei. Rostind in ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Să nu ne razbunati!”, profesorul Mircea Vulcanescu pe langă faptul că ne lasa de indeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul in care intelesese el să privească pe cei care se facuseră uneltele crimei. Asumandu-şi dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia să ramană jertfa lor, a celor ce in gropi comune si in cimitire fară cruci s-au ingropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic vouă că dacă grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar dacă va muri, aduce multă roada” (Ioan 12: 24) Alaturi de alte personalităţi ale stiintei si culturii romanesti care au populat temnitele ţării, Mircea Vulcanescu, ca si Nicolae Margineanu, George Manu, Constantin Noica si nenumarati altii au facut din celula de inchisoare amfiteatru academic, transformand detentia care trebuia să secatuiască spiritul si să usuce mintea, intr-un fertil timp al imbogăţirii culturale si spirituale. Această atmosferă a efervescentei culturale si religioase este viu redată in marturisirile lui Nicolae Steinhardt in 'Jurnalul fericirii', insusi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a insemnat in viata lui Steinhardt inchisoarea. Botezul sau care a avut loc intr-o sordidă celulă din inchisoarea Jilava, relatat si de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburator nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei si decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea si totodată firescul cu care este trait evenimentul. La majoritatea marturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugaciune in comun sau particulare, pomenirea acatistelor invăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile si suferinta pe care o vedeau in jurul lor si pe care o traiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel rational marturisirile lor sunt cat se poate de explicite, la nivel spiritual si afectiv intelegerea devine anevoioasa caci altruismul, evlavia si sensibilitatea amestecate cu abjectia, delatiunea si teroarea sunt atit de ireconciliabile incat pare imposbil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate si simultan să reusească să ramană credincios celor dintai, stiind totodată că aceasta este singura lui sansă. Parintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagarele siberiene si apoi prin penitenciarele Romaniei comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugaciunea o dă celui intemnitat, dar a trait fericirea unei rugaciuni facute in suferinţă, cand ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fară insă ca acesta să le simta Salvat de rugaciune si de dangatul clopotelor ce a patruns prin peretii celulei in care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiter roman ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat in inchisoarea Gherla, simte că reinvie si capată puterea de a rezista alungand din cuget gandul ademenitor al sinuciderii la care il invitau zilnic tortionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum incolo sunt in stare să rezist pană la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existente, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucuresti, 2003, p.358.) Masina comunista ridicand ura de clasă la rang de virtute, urmarea cu asiduitate inocularea acestui sentiment si la cei incarcerati; prin urmare, existenta, intensitatea si frecventa cu care rugaciunea pentru vrajmasi apare in paginile memorialistice devine literalmente miraculoasa Arhiepiscopul si Mitropolitul de pie memorie Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează si el acest act sublim al rugaciunii pentru vrajmasi, după ce fusese torturat atat de ingrozitor de Branzaru incat lesinase: „M-am ridicat in maini, m-am intins pe pat, am inchis ochii, apoi am inceput să mă rog pentru cei ce mă torturaseră si mă intrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amagi o constiinţă ce-mi poruncea să fac asa si am fost fericit să vad in adancul meu că-i iertasem pe calai si că mă rugam sincer. Am adormit gandindu-mă că Branzaru va fi ajuns acasa bucuros de isprava işi mangaia nevasta sau poate işi saruta pe frunte baietelul sau fetita prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iasi, 2008, pp. 271 – 272.) Rugaciunea pentru sine, pentru ceilalti de aproape sau de departe, pentru vrajmasi, pentru neam, pentru intreaga lume a fost suportul rezistentei celor incarcerati indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferentele confesionale, sociale, politice si suferinta a unit oamenii, desi sistemul işi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu si Gachi erau ortodocsi iar eu eram catolic. Ne rugam toti impreuna fară a face polemica Suferinta ne facea egali. Dusmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanturi si teroare, Editia a-II-a, Revazută si adaugita Ed. Signata, Timisoara, sine anno, p.272). Conditiile din inchisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistentei astfel că marea majoritate a detinutilor erau infometati, casectici, distrofici. A vorbi, intr-o astfel de situatie, de practicarea postului benevol, ca hotarare proprie, izvorată din Dorinta de perfectiune spirituală pare a fi utopica Şi totusi, in penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, desi grav bolnav de TBC si foarte slabit, facea post negru de două ori pe saptamană si oferea mancarea altor detinuti slabiti. Şi Dumnezeu l-a scos din inchisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morga Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56) Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei ramane emblematic pentru ceea ce a insemnat ajutor si milă crestină in temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lentă intr-o celulă subpamanteană işi gasiseră echilibrul tocmai in cel mai bolnav, el le vorbea, atunci cand putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observandu-i starea grava Calciu işi rupe cu dintii venele de la incheietura mainii si scurge sangele in gamela apoi il lasă să se decanteze incercand să-i dea lui Oprisan limfa să o bea, dar in ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are in contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care in „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate cate i se cerusera Închisoarea de la Ramnicul Sarat, destinată la un moment dat fostilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse in teava caloriferului sau la tusitul morse, o practică ce nu este intalnită decat la acest penitenciar. În astfel de conditii totusi detinutii au reusit să se marturisească: „Printre putinele intamplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din sirul zilelor la fel›› imi amintesc ca de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, in tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mangaiere sufleteasca Considerand că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni napastuiti, desi si el se gasea in tagma napastuitilor ne-a propus să ne spovedeasca pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce in fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse incepea in celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam in gand pacatele, multe, putine, cate erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor in conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar in atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197) Prezenta preotilor in spatiul concentrationar comunist a facut posibilă trairea unei vieti in Iisus Hristos deplină si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigadă disciplinara supusă unui regim exterminant. Pe langă munca epuizanta detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoti, condusă de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o muncă grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Rabdarea in suferinţă este mai mare decat invierea din morti sau decat orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pandeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga pp. 39-40). Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de luna ca să o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă in domeniul istoriei si a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la indemana tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge din temnitele comuniste in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefăţarnici au fost, pană la sfarsitul vietii lor pamantesti!… (fragmente din Marturisitorii - Minuni. Marturii. Repere - cateva consideratii si reflectii, de Drd. Stelian Gombos)
  16. ...completari din inestimabilele lucrari ale Pr. Staniloae, adevarata radiografie istorica, sustinuta de date, declaratii, citate etc. In general teologia lui Samuil Micu se poate rezuma in urmãtoarele idei: Credinþa creºtinã cea adevãratã este cea a Bisericii de la inceput ºi ea se gãseºte in operele Sfinþilor Pãrinþi. Credinþa aceasta o pãstreazã ºi o talcuieºte Biserica. In scopul acesta Biserica este inzestratã cu darul infailibilitãþii. Dar ea este infailibilã numai in chestiuni de credinþã, nu ºi in chestiuni politice sau de altã naturã. Glasul Bisericii sunt Sinoadele Ecumenice, din care ultimul s-aþinut in secolul al VIII-lea. Hotãrarile lor sunt obligatorii pentru toþi membrii Bisericii, deci ºi «pentru papii de la Roma»302. Samuil Micu combate primatul papal. «Cum cã unuia singur s-ar fi dat sã aibã puterea de stãpanire peste toatã Biserica, nicio urmã de acest lucru nu se vede in istoria evangheliceascã ºi apostoleascã». Mantuitorul «tuturor apostolilor asemenea putere a dat». «Apostolii ºi nu Petru singur au rãmas in locul lui Hristos episcopi ºi ocarmuitori ai Bisericii». «Acestia sunt temeliile ºi nu Petru singur, pe care Hristos a aºezat Biserica Sa»303. Samuil Micu aduce in acest sens dovezi din Noul Testament: Sinodul apostolic din Ierusalim, mustrarea lui Petru de cãtre Pavel, trimiterea lui Petru ºi a lui Ioan in Samaria de cãtre ceilalti apostoli. Intre Bisericile de Apus ºi de Rãsãrit sunt deosebiri de credinþã ºi de obiceiuri. Deosebirile de obiceiuri nu trebuie sã dezbine Bisericile. Dar innoirile in credinþã nu pot fi acceptate. Biserica Rãsãritului a rãmas pãstrãtoarea credinþei de la inceput. Schimbãrile de credintã care au apãrut in Occident ºi care nu pot fi acceptate sunt primatul papei, Filioque, purgatoriul. ~n chestiunea cauzelor schismei de la 1054, Samuil Micu are aceeaºi atitudine criticã faþã de Romano-catolicism, refuzand rãstãlmãcirile istoriografiei catolice ºi urmand izvoarelor rãsãritene. El vede douã cauze ale schismei: una politicã ºi una in innoirile catolice de credinþã. Ajungand la introducerea protestantismului in Transilvania, Gheorghe Sincai zice: «Dumnezeu cel de sus prin Isabela ºi prin fiul ei a inceput a bate pe romanii din Ardeal, pe care ii mancase papa de la Roma mai inainte, cã nu s-au plecat lui ca sã-i fie dobitoace ºi nu oi sufleteºti ... Cã fieºice episcop numai atata putere are, catã i-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, nu catã i-a dat impãratul Foca, Carol cel Mare, Mohamed II sau Bonaparte acuma. Aceasta estecredinþa cea adevãratã»332. ~n alt loc scrie: «Iar dupã ce s-a milostivit Atotputernicul Dumnezeu a certa mandria Bisericii Romei prin mãdularele ei, adicã prin protestanþi ..., neamul nostru cel romanesc intreg ... pentru cã n-am primit rãtãcirile protestanþilor precum nu primiserãm obiceiurile Romei mai inainte, la atata au ajuns, cat numai suferiþi (toleraþi) s-au þinut in Ardeal ºi pãrþile Þãrii ungureºti»333. Ce departe e ªincai de Augustin Bunea ºi de uniþii de mai tarziu, care declarau cã Unirea cu Roma a scãpat Biserica romaneascã din Ardeal de calvinism! Varfurile oficiale ale uniaþiei au avut aceeaºi atitudine negativã ºi faþã de opera lui Petru Maior. Ele au refuzat sã publiceProcanonul, cea mai caracteristicã operã teologicã a acestuia, nu numai pentru ideile lui, ci ºi ale tuturor celor trei fruntaºi ai ªcolii Ardelene in problema Ortodoxiei ºi Catolicismului, mai precis in problema invãþãturii ortodoxe pe care trebuia sã o menþinã credincioºii romani uniþi in faþa tendinþelor Bisericii Romano-Catolice de a ingloba Biserica unitã in sanul catolicismului din punct de vedere dogmatic, canonic ºi liturgic. MenþIonãm cã niciIstoria pentru inceputul romanilor in Daciaºi nici Istoria Bisearicii romanilor,n-au fost publicate la Blaj, ci la Buda, prima la 1812, iar a doua la 1831, abia la 10 ani dupã moartea autorului.Procanonula fost tipãrit abia la 1894 in tipografia cãrþilor bisericeºti a Bisericii OrtodoxeRomane din Bucureºti, de cãtre Prof. C. Erbiceanu ºi a doua oarã ia tipografia arhidiecezanã a Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, la 1948. Aºa se conciliazã unele contradicþii in gandirea celor trei corifei ai ªcolii Ardelene: ei se declarã uniþi, dar combat primatul papal ºi apãra independenþa Bisericii lor, socotitã o Bisericã Ortodoxã. Fruntaºii ªcolii Ardelene acceptau sã fie uniþi cu Roma, in sensul in care unii ecumeniºti de azi se gandesc la o federalizareintre Biserici, fiecare din ele rãmanand pe poziþia ei dogmaticã ºi in independenþa ei canonicã deplinã.Dar ei erau naivi (cum sunt ºi azi unii teologi ortodocºi) cand socoteau cã acceptand o alianþã (o «unire») cu Roma, pan\ ce se susþine un primat jurisdicþional al papei, aceasta nu va cãuta sã aserveascã Biserica unitã papei. Virfurile unite, care au urmat de atunci [i pinâ in 1948, au dovedit aceasta din ce in ce mai mult. In sensul acesta trebuie soluþionatã ºi contradicþia intre afirmaþia fruntaºilor ªcolii Ardelene cã «Unirea» s-a fãcut pe baza acceptãrii de cãtre romanii din Transilvania a celor patru puncte (pe vremea lor incã nu ieºise la ivealã documentul original semnatde protopopi la 7 octombrie, 1698, ºi dosit de iezuiþi, care nu cuprindea cele 4 puncte) ºi luptalor impotriva acestor puncte. Ei duc luptã deschisã mai ales impotriva primatului, cãci Filioque n-a fost niciodatã introdus la Blaj in Crez, nici azima, nici doctrina despre purgatoriu ºi indulgenþe; impotriva celor trei din urmã a rezistat intreaga Bisericã unitã. Fruntaºii ªcolii Ardelene considerã deci cele patru «ponturi» acceptate doar in mod formal, nu in realitate, cãci ei refuzau sã le introducã in credinþa ºi `n viaþa Bisericii unite, ba chiar combãteau orice tentativã a cuiva din aceastã Bisericã de a le lua in serios.
  17. streza, sper ca sunt destule argumentele si datele despre greco-catolicism si despre atitudinea fondatorilor Scolii Ardelene vizavi de aceasta.. culmea, se face referire si la prototipul tau cand pr. Staniloae face referire la cei care au parerea ta. Inca o data, dpdv logic adevarul, perfectiunea sunt unice, nu pot exista mai multe adevaruri, tocmai datorita unicitatii lui, intangibilitatii sale.
  18. Despre uniatismul si greco-catolicismul din Romania. Am incercat sa sintetizez cat mai mult (desi pare ca nu prea am reusit) contextul impunerii catolicismului si atitudinea fruntasilor Scolii Ardelene, deoarece cadrul istoric este foarte important, bineinteles. ,,Dacă vreti să scoateti de la noi ceva, sub cuvant de contributie ori altă trebuinţă a Principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o parasim pană cand traim. Toate neamurile işi au legea lor si traiesc in pace in legea lor… Iar noi suntem prigoniti neincetat pentru legea noastra De ce nu ne dati pace ca să ne odihnim? De ce să dam unitilor bisericile, pe care bietii de noi le-am zidit cu cheltuiala si cu mainile noastre? Nu, niciodată pană ce suntem vii!… Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinta si n-am primit niciun raspuns… Mariile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeti, ci avem Biserica noastra Iar bisericile nu de aceea sunt cladite ca să ramană goale si nici noi nu ne vom mai inchina in grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugam acolo si să nu ramană goale!” (Memoriul din 1760) ,,Dacă M-au prigonit pe Mine si pe voi vă vor prigoni’’sunt cuvintele Mantuitorului ce s-au implinit incă o data De data aceasta cei prigoniti au fost romanii din Transilvania. Asa cum aratam in articolul precedent, romanii ortodocsi au avut discernamantul pentru a vedea că greco-catolicismul ii indepartează de mantuire si au luat singura atitudine care se cuvenea in acest caz: au stat tare in dreapta credinţă si nu s-au clintit oricat de grele au fost incercarile. Noua religie nu a fost predicată asa cum ar fi fost normal dacă vorbim de libertatea de a alege. Romanilor li s-a promis acordarea unor drepturi si privilegii. ,,S-a dat chestiunea pe mana comandantului militar pentru ca preotii ortodocsi care nu se vor lasa convinsi de argumentul privilegiilor, să fie convinsi cu argumente militare. Vom vedea mai incolo cum a inteles puterea militară să implinească ordinul imperial si să realizeze opera de ,,convertire” a romanilor ortodocsi la catolicism.’’ Parintele Dumitru Staniloae Într-o cerere catre imparateasa romanii din Ardeal se plang, in august 1750, că din toate satele au fost arestati preoti si credinciosi. Acestora nu li s-au dat drumul decat după ce ,,preotii au prestat juramant că nu vor mai savarsi liturghia, cu atat mai putin botezul sau alte slujbe pană nu vor trece la unire, iar credinciosii că nu se vor mai plange la Maiestatea sa din cauza aceasta”. Deci acestă plangere aducea după sine intemnitarea. ,,În curs de sapte ani, rnai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemarturisite si necuminecate. Caci indată ce un preot facea aceasta, i se confiscau toate bunurile, ceea ce a atras după sine, că un mare numar din ei si din noi au fugit in Turcia” (in Muntenia). Cu toate acestea, credinciosii ,,sunt hotarâţi să-şi jertfească trupul si viata si bunurile lor, pentru religia lor.” Aceeasi stare de spirit o intalnim si la romanii din Răşinari. Acestia declarau intr-o anchetă din aprilie 1745, după ce tot poporul venise la Sibiu ca să protesteze impotriva trimiterii lui cu forta la preotii uniti ,,că ei mai bine se lasă omorâţi cu totii, ori se impartăşesc in loc de pasti cu muguri de stejar, decat să meargă la biserică o dată cu preotii uniti.” (Protocolul magistratului din Sibiu, sedintele din 19, 21, 22 si 27 aprilie si din 11 iunie 1745). Situatia romanilor ortodocsi nu era una usoară nici cinci ani mai tarziu. Prigoana a continuat, astfel că in 1755, romanii scriau mitropolitului din Carlowitz : ,,suntem dosaditi si legati si batuti pentru sfanta lege, că acum nu mai stim ce să mai facem de atatea necazuri si legaturi si batai, prazi si geruri, care ne-au degerat mainile si picioarele noastre in legaturile lor, că ce-am păţit inainte, iar de cand a venit Aron (episcop unit) toate temnitele le-au umplut de robi preoti si mireni, cari nu s-au facut din zilele lui Maximilian si Diocletian, imparatii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu crestinii pentru legea cea greceasca” ,,Într-o altă cerere, adresată mitropolitului din Carlowitz la 4 decembrie 1756, pentru a li se da un arhiereu ortodox, romanii din Saliste si din toată marginea de la Brasov pană la Dobra spun: ,,Nu mai avem puteri a rabda raul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniti in toate zilele si supararile, că in toate zilele ne prind la arest si ne casnesc cum este mai rau, incă ne dau si in mana biraelor, de ne inchid prin temnite. Deci de al lor mare rau ne-am pustiit toti si case si mosii si sedem tot fugiti prin paduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniti pană la moarte. Mai bucuros moartea vom pafti ca pe ei să ne stapinească”. Ei roagă pe mitropolit să intervină pentru eliberarea delegatilor lor la Viena, popa Mucenic din Sibiel si ţăranul Oprea Miclaus care au fost aruncati in inchisoarea Kufstein din Tirol. Cererea a fost zadarnica Cei doi au murit in temniţă.’’ Petitiile catre mitropolitul de Carlowitz nu se opresc aici. La 26 mai 1757, romanii din Ardeal trimit patru oameni la mitropolit cu o petitie: ,,Noi neprieteni inaltatei imparăţii n-am fost, ci tot cu credinţă am slujit, dar atata pedeapsă ce ne-a venit nouă pentru legea noastră cea greceasca că nici mai de mult cand au fost… Împaratii cei rai Maximian si Diocletian, incă nu au fost mai multă rautate pentru lege, cat fac acestia in vremurile de acum cu noi că a venit acea vreme care ne-am dus la mormanturile mortilor si am zis: iesiti mortilor din gropi, să intram noi de vii, că nu mai putem rabda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniti si de la domnii ţării, ca nu stim ce să mai facem, că nimeni de noi nu-l doare, nici pe domnii cei sasesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti, că toate temnitele s-au umplut de noi, pentru legea cea greceasca că atata ne-au pradat cat nu stim cu ce om mai plati portia imparatului de prada lor”. ,,Într-o altă plangere catre acelasi mitropolit se descriu cazuri de arestari de preoti si de ţărani ortodocsi din mai multe sate (Sasciori, Sebesel, Jina, Poiana, Tartaria). Metoda era cam aceeasi pretutindeni: plutoane de soldati intrau noaptea in sat, legau strajile, arestau pe preoti, “îi bateau de moarte” pe preoti si pe preotese, jefuiau tot din case, luau si vitele, apoi plecau cu preotul legat, iar in lipsa lui cu preoteasa, uneori cu copilul mic in brate, cum au facut cu preoteasa din Deal, al carei copil a murit degerat pe drum. De obicei se năşteau incidente, caci cei arestati strigau. Aceasta scula tot satul, care alerga la fata locului. Se descarca cate un foc de arma erau arestati in plus câţiva oameni, care ramaneau cu anii in inchisoare si multi mureau in ele. Asa s-a intimplat in sute de sate in repetate randuri.’’ Parintele Dumitru Staniloae. Asadar romanii nu au lasat preotii ortodocsi singuri, i-au aparat. Interventiile necontenite ale armatei habsburgice provocau adeseori si actiuni mai hotarite din partea poporului pentru a apara sau elibera pe cei arestati. După 1744, in comitatul Hunedoara, n-a mai ramas urmă de uniatie. Aici soldatii au arestat trei tineri trimisi de niste sate la sfintire in Ţara Romaneasca Pentru a le veni in ajutor, trei sate au atacat pe soldati si au scos din mainile lor pe doi dintre cei trei tineri. Documentele vremii cuprind numeroase marturii despre prigoana la care au fost supusi romanii ortodocsi din Transilvania. Cat despre romani raspunsul lor a fost: ,,Să stiti Maria Voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul dar este cu sufletul.’’ Memoriul din 1760 este rezultatul actiunii calugarului Sofronie de la Cioara printre moti. Scopul miscarii lui Sofronie era să inscrie pe toti ortodocsii intr-o listă in vederea cererii unui episcop ortodox. ,,Calugarul Sofronie de la Cioara, după ce a fost alungat din schitul lui si schitul daramat de Armata a inceput să cutreiere satele Hunedoarei si să trimită proclamatii in diferite parti, cerand să se adune cu totii pe la autorităţi si să ceară libertatea de credinţă, inainte de Craciunul anului 1759 el a fost arestat si aruncat in temnita din Bobalna. La 12 februarie 1760 vreo 500—600 de oameni din Zarand si din tinutul Abrudului, al Orăştiei, al Hunedoarei navaliră noaptea impartiti in trei cete, din care una sub conducerea protopopului din Saliste, au atacat temnita din Bobalna, au eliberat pe Sofronie, iar pe straja-mesterul care a incercat să-i oprească l-au lovit cu topoarele in piept si in spate. Dimineata poporul a intrat in biserica din Rapolt, ca să-I multumească lui Dumnezeu că le-a ajutat să scape pe calugarul lor. Era un preludiu al revolutiei.’’ Parintele Dumitru Staniloae Arestat in august 1760, calugarul Sofronie este scapat la portile Zlatnei de mai multe mii de oameni. Între 10 -15 august 1760, Sofronie tine un mare sinod la Zlatna, in care se formulează un memoriu catre imparateasa Maria Tereza si catre guvernul din Transilvania. ,,Sinodul, alcatuit din multi preoti si mii de credinciosi, cere: libertatea pentru romani de a-şi practica credinta stramoseasca plecarea episcopului unit Petru Aron ca să nu mai stapanească nici el, nici popii uniti peste popor, iar in locul lui să li se dea episcop ortodox; restituirea bisericilor si sesiunilor parohiale ortodocsilor; eliberarea tuturor celor arestati din cauza credintei; scoaterea din Transilvania a popilor uniti, care sunt pricina tuturor tulburarilor si care sunt niste mincinosi deoarece catre catolici jură că sunt catolici, iar catre romani “că nici nu cred nici nu marturisesc Unirea”. Parintele Dumitru Staniloae Miscarea s-a intins in toată Transilvania. Episcopul unit Petru Aron a scapat fugind la sediul comandantului militar din Sibiu de razbunarea poporului. ,,Pe ziua de 14 februarie 1761, Sofronie a convocat un mare sinod la Alba Iulia, la care au participat preoti ortodocsi, cu cate trei reprezentanti din fiecare sat, intr-o hotarare de 19 puncte, sinodul cere guvernului transilvanean iarăşi libertatea religiei ortodoxe, episcop ortodox, restituirea bisericilor si bunurilor catre ortodocsi, eliberarea celor arestati etc.’’ Parintele Dumitru Staniloae Curtea din Viena trimite in primavara anului 1761, in Transilvania, pe generalul Bucow, cu trupe numeroase. Acest fapt arată că miscarea romanilor era de temut si că autorităţile de la Viena erau ingrijorate. Cu ce scop a fost trimis acest general? Ce rol a avut un general intr-o chestiune religioasa Situatia romanilor ortodocsi s-a imbunatăţit sau nu? Cele douã mari Biserici de astãzi, Biserica Ortodoxã ºi Biserica Romano- Catolicã, au fost Biserica cea Una in Hristos pan\ `n 1054. Separaþia intre Apus ºi Rãsãrit ºi-a avut cauzele ei `n pretenþiile de jurisdicþie universalã ale papilor asupra intregii creºtinãtãþi. Aceste pretenþii, afirmate tot mai accentuat din secolul al IX-lea, au dus la despãrþirea oficialã a Bisericii Apusului de cea a Rãsãritului, prin nefericitul act de la 1054. Anatema aruncatã de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054, `n numele papei Leon al IX-lea (1040—1054), pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol, prin care se afurisea patriarhul Mihail Cerularie (1043—1058) ºi intreaga Bisericã Ortodoxã, a fost intemeiatã implicit pe ideea necreºtinã ºi f\rã temei in revelaþia Sfintei Scripturi cã Biserica Ortodoxã, nerecunoscand primatul papal de jurisdicþie asupra Bisericii universale a Domnului Hristos, se aflã intr-o eroare atat de mare, `ncat ea nu mai poate dobindi ºi asigura mantuirea credincioºilor ei. Trãgind toate consecinþele din ideea eronatã cã Biserica Romano-Catolicã este singura Bisericã universalã, papalitatea a depus, de la 1054 `n continuare, neincetate eforturi spre a impune Bisericii Ortodoxe admiterea primatului papal de jurisdicþie. Neinvãþând nimic din faptul cã incercarea de impunere a primatului papal a fost cauza despãrþirii ºi in loc sã caute refacerea unitãþii prin inlãturarea acelei cauze a dezbinãrii, Biserica Romano-Catolicã a crezut cã poate reface unitatea prin mijlocul prin care a sfâ[iat-o, incercand sã impunã ºi ortodocºilor primatul papal cu sila. Ea a pornit, astfel, in incercarea de refacere a unitãþii pe o cale greºitã, care a adancit ºi mai mult dezbinarea. In cursul acestor patru secole, Roma papalã a fãcut din problema reunirii Bisericilor un obiect de tirguialã confesionalã, promiþînd creºtinilor din Imperiul bizantin ajutor in faþa asaltului otoman, in schimbul recunoaºterii primatului papal. se despoaie de avere toþi nobilii ºi cnezii, care þin pe moºiile lor preoþi ortodocºi, ce duc poporul in rãtãcire. Preo]ilor romani sã li se confiºte proprietatea ºi sã se expulzeze din þarã.Cãsãtoria intre ortodocºi ºi cei de legea latinã este opritã sã se incheie, pan\ ce ortodoxul nu se boteazã de preotul apusean. Nobilii, cnejii ºi þãranii iºi vor pierde moºiile cand nu-ºi vor boteza copiii in legea apuseanã. Preoþilor ortodocºi care vor boteza vreun copii in legea ortodoxã i se confiscã proprietatea . Folosindu-se de «hot\rarea de unire» stabilitã la Florenþa la 6 iulie 1439, propaganda romano-catolicã promitea ortodocºilor ºi creºtinilor orientali cã, `n cazul unirii cu Roma, le va lãsa nealterat ritul lor, cerandu-le numai acceptarea celor patru puncte florentine:primatul papal, Filioque, purgatoriul ºi azima. Mulþumirea Romei cu cele patru puncte era `nsã numai o amãgire tacticã iniþialã a acestor populaþii ortodoxe. Ulterior s-a procedat la o catolicizare treptatã, care avea ca scop asimilarea totalã a credincioºilor ortodocºi ºi a vechilor orientali in catolicism. Mai mult chiar, propaganda romano-catolicã se prefãcea la inceput cã renunþã chiar la ultimele trei puncte florentine, cerand in aparenþã, in actul semnat de ortodocºi, numai acceptarea primalului papal. Dar, `ndatã dupã aceea, intercala, fãrã ºtirea acestora, ºi celelalte puncte florentine, cum s-a `ntamplat cu actul unirii romanilor din Transilvania cu Roma, din 7 octombrie 1698. Instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea ortodocºilor din Rãsãritul Europei a fost, cum s-a spus, forþa statelor catolice sub care se aflau aceste popoare. Pretutindeni, prin atragerea unor pãrþi din populaþiile ortodoxe la uniatism, s-a inaugurat o perioadã de vrajbã in sanul acelor popoare. Tinerii din populaþiile unite au fost crescuþi in ºcolile iezuite intr-un dispreþ iatã de tradiþiile spirituale ortodoxe pe care acele populaþii le-au moºtenit dintr-un indelungat trecut ºi intr-o admiraþie pentru catolicism, pe care, intorºi in þãrile lor, cãutau sã-l extindã ºi sã-l introducã in viaþa Bisericilor unite, intr-o formã din ce `n ce mai accentuata. Prin aceasta intreþineau o continuã vrajbã in sinul conaþionalilor lor, care vedeau cu ingrijorare cum se sapã tot mai adancã prãpastia religioasã intre fraþi ºi se ameninþã tradiþiile lor spirituale comune. ~n Transilvania aceastã dezbinare convenea de minune stãpanirii strãine feudale ºi capitaliste. Panã in 1918 habsburgii urmãreau o rupere religioasã totalã a romanilor din Transilvania de romanii din sudul ºi estul Carpaþilor, pentru a impiedica pentru totdeauna unificarea lor `ntr-un stat naþional, iar dupã 1918, papalitatea, fãcand jocul unor forþe interesate strãine, se strãduia sã impiedice, prin adancirea dezbinãrii religioase, deplina unificare sufleteascã a poporului roman in statul naþional unitar pe care reuºise sã ºi-l formeze. De aceea, `n 1929, Vaticanul infiinþeazã, la Roma «colegiul roman», pentru adancirea acþiunii de dezmembrare religioasã in poporul roman. Poporul roman ºi-a refãcut in 1948 unitatea sa religioasã in sanul Bisericii strãmoºeºti. Din pãcate cateva elemente uniate crescute in ºcolile Romei ºi plecate peste hotare continuã sã agite chestiunea uniatismului, ºi a reinvierii dezmembrãrii religioase a credincioºilor ortodocºi din Transilvania, inventand tot felul de neadevãruri, care, uneori, gãsesc ascultare in cercurile conducãtoare ale Bisericii Romano-Catolice. Iar aceste cercuri amplificã intr-o propaganda pe plan local aceste neadevãruri. Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocºi ºi tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntaºi ortodocºi, mai ales din unele Biserici mai stramtorate financiar, deprinzindu-i, in schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma in faþa forþelor de intercomuniune, in faþa teoriei cã, cu toate diferenþele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor, una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renunþã cu nici un pret. IN TRANSILVANIA. Spre deosebire de toate religiile ºi de toate confesiunile creºtine, uniatismul nu s-a nãscut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o concepþie religioasã deosebitã de cea pe care au avut-o inainte, care sã rãspundã unor noi trebuinþe sufleteºti ºi sã aducã o schimbare in viaþa lor spiritualã. El a fost rezultatul unei indelungate acþiuni de violentare a conºtiinþei religioase a poporului, in cazul de faþã apoporului roman din Transilvania. Supus unor crunte ºi prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din poporul roman din Transilvania a acceptat pentru inºelarea ºi potolirea celor ce exercitau asupra lui aceastã silnicie, o dependenþã administrativã de Roma papalã, dar ºi-a pãstrat in realitate tot conþinutul credinþei ºi cultul sãu ortodox. Astfel s-a nãscut asa-zisul uniatism roman ca un compromis artificial ºi hibrid intre presiunile exercitate asupra poporului roman din Transilvania ºi intre forþa lui de rezistenþã21. ~n insãºi fiinþa lui inconsistentã, de aparenþã amãgitoare, uniatismul a purtat, cat a dãinuit, pecetea silniciei religioase, la care fusese ºi continua sã fie supus acest popor, fiind prin insãºi existenþa lui o acuzã gravã la adresa unor concepþii ºi metode politice ºi religioase, pe care conºtiinþa umanã inaintatã a timpului nostru le condamnã ºi le considerã definitiv apuse. Nicolae Iorga a spus :«Biserica unitã era o creaþie artificialã, nu pornise dintr-o convingere»22. De fapt o silnicie intreitã a prezidat la crearea uniatismului din Transilvania ºi la menþinerea lui23,pan\ cand deplina incetare a acelei silnicii a avut ca efect ºi dispariþia lui : a) Silnicia unei asupriri sociale ºi economice ; b) Silnicia administrativ-militarã exercitatã de un stat cu concepþii absolutiste c) Silnicia unei confesiuni creºtine care stimula silnicia statului ºi se sprijinea pe ea. a)Silnicia unei asupriri sociale ºi economice. — Poporul roman din Transilvania se afla in jurul anului 1700, cand s-a nãscut uniatismul, sub regimul legii din Approbatae Constitutiones, adoptate la 1653 (partea I, titlul I, art. 3 ºi partea III,titlul III, art. 2), care dispunea [b]:«Romanii sã fie þinuþi in robie deplinã ºi perpetuã («mera et perpetua servitute»), ei fiind `n þarã numai toleraþi, pan\cand va plãcea principelui ºi proprietarilor de p\mant («usque ad beneplacitum principis et regnicolarum»), avand sã plãteascã acestora toate dãrile ºi prestandu-le robotã».[/b] Iar despre preoþi, iezuitul silezian Andrei Freyberger, care a descris actul unirii cu Roma papalã de la 1701,spune :«Preoþii sau parohii se socoteau printre iobagi, care nume indicã servajul; in ce priveºte contribuþiile, transporturile, incasarea dãrilor, precum ºi a altor sarcini, angarale ºi servituti, nu se fãcea nici o deosebire intre ei ºi laici, fiind supuºi ºi ei robiei»24 Aºa Dieta transilvanã din 15 iulie 1689 a impus pe preoþii romani la 5000 florini, la sute de cubule de grau, de carne, de vin etc. Din darea de un milion florini a Transilvaniei, cea mai mare parte o achitau ei. Iezuitul Kapi, cãruia i se cerea pãrerea in aceastã problemã de cãtre cardinalul Colonici, primatul Ungariei, la 1701, scria: «Cãci romanului, care n-are aplecare spre aceastã unire ºi care sperã oarecare comoditate materialã din simularea unirii cu pãstrarea schismei, niciodatã nu-i voi crede cã va fi cu adevãrat unit, oricat s-ar jura cã are sã fie»27. b)Silnicia administrativ-militarã a Imperiului habsburgic. —Interese politice ce au stat la baza acestei silnicii: Primul interesprovenea din faptul ca dinastia habsburgicã din Austria catolicã, cotropind Transilvania, a gãsit aici o situaþie religioasã care nu prezenta pentru ea destulã siguranþã politicã, in timpul cat Transilvania fusese principat subsuzeranitate turceascã (1526—1687), ungurii, secuii ºi saºii, care formau cele trei naþiuni recunoscute («Unio trium nationum»), deveniserã calvini, luterani ºi unitarieni, ºi reprezentanþii lor in Dietã alcãtuiau cele trei «staturi» care dominau Dietaºi ocupau toate dregãtoriile publice. Aceste «staturi» acatolice nu agreau stãpanirea unei Austrii catolice. Ca sã-ºi asigure dominaþia in Transilvania, Imperiul habsburgic trebuia sã sporeascã componenþa, la inceput disparentã a «statului catolic». De aceea odatã cu trupele imperiale au venit in Transilvania, in 1687—1688, ºi iezuiþii, in scurtã vreme aceºtia au vãzut cã pe o convertire masivã a protestanþilor din Transilvania la catolicism nu se putea conta. ~n aceastã situaþie «statul catolic» din Transilvania ºi iezuiþii veniþi aici au sfãtuit curtea imperialã sã intindã mrejele catolicizãrii spre marea masã romaneascã a cãrei religie nu fãcea parte din nici una din cele patru religii recepte, cu drepturi politice. Printr-un memoriu din septembrie 1697, indatã dupã definitivarea stãpanirii Austriei asupra Transilvaniei, prin pacea de la Zenta in septembrie 1697, «statul catolic» ardelean cerea impãratului sã facã un apel cãtre preoþii ortodocºi romani ca sã imbrãþiºeze catolicismul, promiþîndu-le scãparea de povara dãrilor ºi impãrtãºirea de privilegiile preoþilor romano-catolici:«Cu supunere cerem de la Maiestatea Sa o diplomã pentru Unirea romanilor care locuiesc in Transilvania ºi care nu pretind altceva decat ca Maiestatea Sa sã se indure a-i face pãrtaºi pe preoþii ºi cãlugãrii de rit grec, de aceleaºi privilegii ºi drepturi de care se bucurã acum nu numai preoþii catolici, ci chiar ºi preoþii unitarieni, luterani ºi calvini»28. n ciuda opoziþiei guvernatorului ºi a cancelarului Transilvaniei —conþii Banfi ºi Bethlen, ambii calvini —, Baranyi obþinu de la Leopold I, prin cardinalul Coloniei, rezoluþia din 14 aprilie 1698 cãtre guvernul ardelean, incare se spunea:«Aceia dintre preoþii romani de rit grec, care pãstrandu-ºi ritul, se vor declara pentru catolici cu recunoaºterea pontificelui roman, se vor bucura de privilegiile preoþilor catolici, iar aceia dintre ei oare socotesc cã nu pot face numita mãrturisire sau se vor uni cu una din celelalte religii recepte, ori vor rãmane in statul religiei in care se aflã acum, se vor bucura de privilegiile religiei pentru care se vor declara, sau vor fi consideraþi in starea ºi dreptul religiei in care trãiesc acum. Al doilea interesurmãrit de curtea imperialã prin trecerea romanilor ortodocºi in dependenþa papalitãþii a fost ruperea lor din legãturile bisericeºti cu romanii din Principate. Dat fiind cã romanii constituiau marea majoritate a populaþiei din Transilvania, Casa de Habsburg iºi dãdea seama cã o viitoare ridicare culturalã ºi o inevitabilã dezvoltare a conºtiinþei naþionale a acestei populaþii o vor face sã tindã ºi la o realizare a unitãþii sale politice cu romani din Principate. Cea mai bunã asigurare impotriva acestei eventualitãþii periculoase pentru Imperiul habsburgic era desprinderea cat mai completã a romanilor din Transilvania de cei din Principate. Consilierul imperial, contele Hatsfeld, spunea intr-un raport din anul 1782 ;«Trebuie sã mãrturisesc cã eu pentru imprejurãrile actuale privesc Unirea mai mult ca o chestiune politicã decat religioasã. Privitã sub punctul de vedere al politicii, e de dorit ca romanii sã se creadã a fi uniþi, deoarece prin aceasta se indeamnã a adera mai mult la stãpinii þãrii lor, decat unei puteri strãine». Intr-o instrucTie datã de guvernatorul din Sibiu, Haller, pentru aplicarea unui rescript imperial, la 20 iunie 1746, se spune cã«este interzis ca valahii sã se hirotoneascã de alþi episcopi. Deci protectorii unirii... vor cãuta sã impiedice pe aceºti valahi care vor trece in Valahia sau Moldova pentru a primi hirotonii. Pentru mai uºoara executare a acestui lucru, se cere ca Consiliul aulic de rãzboi sã dea ordine... ca cei ce trec in þãri strãine pentru a primi hirotonii sã fie aºteptaþi la trecãtori ºi sã fie deþinuþi ºi puºi la dispoziþia statului catolic, pan\ la noi ordine»37. Iar in rescriptul Mariei Tereza din 18 iunie 1747 cãtre guvernatorul ardelean se ordona«sã se confiºte la trecãtori toate cãrþile schismatice ce incearcã a se aduce din Moldova ºi Valahia»38.«Nici din motive politice, zice impãrãteasa, nu se poate admite intrarea in þarã a preoþilor ºi cãlugãrilor din acele principate»39. Iar la 1761, aceeaºi impãrãteasã, intr-o rezoluþie, spune cã generalul Bucow«meritã sã fie lãudat deoarece prin buna lui lucrare intreg districtul Bistriþei a fost reintors la unire, rezultat care e de mare insemnãtate din indoitul punct de vedere al religiei ºistatului, `ntrucat Bistriþa constituie marginea de cãtre Moldova»40. c) Silnicia iezuiþilor ºi a varfurilor clerului unit.—Uniaþia s-a creat ºi menþinut in Transilvania ºi prin silnicia exercitatã la inceput de iezuiþi, iar mai tarziu de varfurile clerului unit, care au trecut in tabãra clerului catolic. Cei mai de seamã fruntaºi ai uniþilor, cand au inceput sã vadã cã habsburgo-catolicismul urmãreºte acest al doilea scop ºi nu rãmane fidel promisiunii de la 1700 de a nu se atinge de legea romaneascã ºi de independenþa Bisericii Romane din Transilvania, au reacþionat cu putere, dand glas simþirii romaneºti a lor ºi a poporului roman, in lupta pentru apãrarea conþinutului spiritual tradiþional ºi pentru independenþa Bisericii Romane, s-a angajat cu toatã hotãrarea mai intai insuºi episcopul Inocenþiu Micu Clain si dupã el cei trei fruntaºi ai ªcolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe sincai Si Petru Maior. Inocenþiu Micu Clain, incã inainte de instalarea sa ca episcop, in 28 septembrie 1728,inaintase mai multe memorii impãratului Carol al VI-lea, referitoare la nedreptãþile pe care le suferea clerul ºi credincioºii ortodocºi din Transilvania. Preoþii uniþi nu se bucurã de imunitãþile preoþilor catolici, cum li s- a promit prin diplomele leopoldine din 1699 ºi 1701. Ei plãtesc impreunã cu credincioºii lor dijmã pan\ ºi preoþilor luterani ºi calvini, in loc sã primeascã dijmã de la credincioºii romani. Copiii de romani nu pot frecventa ºcolile ºi nu pot practica meseriile, precum nu pot ocupanici funcþii publice. Nobilii romani nu se bucurã de accesul la forurile de conducere in stat in mod egal cu nobilii celorlalte naþiuni120. Inocenþiu Micu Clain progreseazã foarte repede in lupta sa urmãtoare la concepþia cã poporul roman este o natiune, ca ºi celelalte trei naþiuni din Transilvania ºi cere sã fie recunoscutã ca atare ºi sã i se acorde in toate privinþele o egalitate deplinã cu acelea. E primul roman la care apare aceastã concepþie clarã, superioarã, care va deveni un program de luptã ºi de gandire pentru toþi conducãtorii politici ai romanilor transilvãneni. Se constatã din nou din acest text cã cei ce se opuneau acordãrii de drepturi romanilor uniþi nu erau numai calvinii ºi luteranii, cum afirmã Bunea127, ci ºi catolicii, cãci obiecþiile enumerate atestã priceperea unor clerici catolici. Apoi se constatã cã, pe cand Inocenþiu Micu Clain ºi romanii considerau Unirea nu ca o acceptare adogmelor ºi a cultului catolic, nobilii strãini ºi clerul catolic voiau sã catolicizeze pe romani in mod total.Inocenþiu Micu Clain voia ca romanii sã se pãstreze distinct de catolici; nobilii catolici ii voiau deplin catolicizaþi. ~n sfarºit, se constatã cã Inocenþiu Micu Clain, cu toate cã se lãuda in memoriul de la 8 martie 1735 cã lucreazã asiduu pentru uniaþie ºi cu toate cã prezentase (e adevãrat), cu destulã intarziere, catehismul cerut, nu reuºise sau nu prea voise sã facã pe preoþi sã predice nici una din dogmele specifice ale catolicismului. Statul catolic, ºi prin el iezuiþii, cereau romanilor aceastã catolicizare completã,pentru cã incepuserã acþiunea de catolicizare a lor in timpul episcopatului lui Pataki ºi a sedis-vacanþei de dupã moartea aceluia. Inocenþiu Micu Clain ia mãsuri pentru stãvilirea acestei acþiuni de catolicizare ºi incepe lupta pentru indepãrtarea teologului iezuit, care era susþinãtorul ei. Inocenþiu Micu Clain nu putea avea insã ºanse sã obþinã dreptatea in cauza sa, catã vreme pleda atacand pe iezuiþi ºi catã vreme continua sã cearã concomitent cu aceasta drepturi pentru naþiunea sa. Apologeþii fostei uniaþii din Transilvania, prezentau ca o glorie a acestei creaþii habsburgo-iezuite pe cei trei fruntaºi ai ªcolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe ªincai ºi Petru Maior. Fãcand aceasta ei treceau sub tãcere, pentru un public prea puþin cunoscãtor al concepþiei integrale a acestora, faptul cã toþi trei au fost cei mai hotãrâþi adversari ai tendinþelor de sfãramare a unitãþii religioase a romanilor in credinþa ortodoxã strãmoºeascã, pentru care motiv au trebuit sã pãrãseascã Blajul, unde se afla conducerea fostei Biserici unite, care i-a supus la grele ºi neindurate persecuþii. Tentativa de a se legitima uniatismul din Transilvania cu opera acestor personalitãþi, care au fost in realitate cei mai aprigi osanditori ai intransigenþilor lui susþinãtori din orice timp, beneficia mai ales de faptul cã operele cele mai multe ºi mai caracteristice ale lor nu au fost publicate, nici in timpul vieþii lor, nici multe zeci de ani dupã aceea—, iar altele, publicate in altã parte decat la Blaj, in vreo ediþie veche, erau inaccesibile publicului larg. Aceastã tentativã mai beneficia ºi de faptul cã din operele publicate, dar inaccesibile publicului larg, ale celor trei fruntaºi ai ªcolii ardelene, cei câþiva invãþaþi romani ortodocºi care s-au ocupat cu conþinutul lor, au pus in circulaþie aproape numai ideile acelora despre originea romanã ºi continuitatea poporului roman in Dacia, nu ºi poziþia lor anti-catolicizantã. Aceasta, pentru cã ideile acelea aveau o importanþã precumpãnitoare pentru publicul roman de pretutindeni, mai ales intr-o vreme de pregãtire a poporului roman pentru lupta de infãptuire a unitãþii sale politice, cum a fost cea in care s-au fãcut cunoscute ideile Scolii ardelene despre fiinþa ºiistoria poporului roman. Iatã unele din cuvintele lui Al. Odobescu ºi unele nume asupra cãrora a atras atenþia lui Papiu Ilarian: «Sã nu ne grãbim a declara geniul naþiunii romane ca osandit la o deplinã amorþire in tot timpul domniei fanariote; el a trãit, el a vegheat in inima mai multor apostoli ai naþionalitãþii, care spre a putea lucra mai in voie in sensul Dorinþelor lor, au imbrãcat, cei mai mulþi, haina pe atunci venerata a cãlugãriei. Aceºtia, inþelegand prin instinct, de ce insemnãtate este limba pentru o naþiune strivitã politiceºte, au luptat cu stãruinþã spre a traduce cãrþile bisericeºti in limba romaneascã... Permite-mi, dar, a semnala cateva nume de prelaþi romani, care, dacã in secolul XVIII nu au proclamat, ca fraþii din Transilvania, originea noastrã latinã, dar cel puþin au umplut þara cu mii de cãrþi de acelea ce sunau romaneºte la urechea poporului intreg, de la naºterea pruncului, pan\ la astrucarea moºneaguluiin mormant. Pentru cei ce studiazã dintr-un punct de vedere inalt istoria limbii ºi culturii romanilor, oamenii pe care ii citãm, sunt oameni mari, demni de afigura pe o treaptã alãturatã cu a Maiorilor, a Clainilor, a Sincailor. Nu ne afundãm in timpurile relativmente prospere, cand incã domneau la noi Brancovenii ºi Cantacuzenii. Ne vom referi numai la cei din epoca fanarioþilor, de la 1720, pan\ la 1821». Fruntaºii ªcolii ardelene au preluat ºi au fundamentat istoric ºi teologic lupta lui Inocenþiu Micu Clain pentru independenþa Bisericii romane din Transilvania. Lupta fruntaºilor ªcolii ardelene a luat de aceea un caracter doctrinar spiritual, pentru cã ei simþeau nevoia sã intãreascã pe credincioºii Bisericii unite intregi in ataºamentul la tradiþiile proprii ale Bisericii strãmoºeºti, prin dovedirea superioritãþii acestora ºi a necesitãþii de a fi pãstrate pentru salvarea fiinþei naþionale a poporului roman, o parte din el ajuns unit fãrã voia lui. Lupta celor trei fruntaºi ardeleni este de o impresionantã unitate. Toþi trei poartã aceastã luptã pe plan istoric ºi teologic, pentru cã voiau sã dovedeascã cu argumente istorice independenþa Bisericii Ortodoxe Romane din trecut ºi cu argumente teologice, conformitatea invãþãturii ºi spiritualitãþii ei cu creºtinismul originar. Ei duceau insã totodatã, prin scrierile lor istorice ºi filologice, lupta pentru inãlþarea conºtiinþei poporului roman, pentru revendicarea dreptului la o existenþã independentã ºi in egalitate cu celelalte naþionalitãþi din Imperiul habsburgic, pe baza permanenþei lui pe acest teritoriu ºi a insuºirilor lui remarcabile, ca urmaº al marelui popor roman. Lupta istoricã ºi doctrinarã pentru independenþa Bisericii era impletitã la ei cu lupta istoric-filologicã pentru drepturile poporului roman; fiecare din aceste independenþe ii era necesarã celeilalte. ~n traducerea Bibliei, Samuil Micu þine seama de textul Bibliei de la Bucureºti, dar ºi de evoluþia limbii romane de atunci ºi pan\ in timpul sãu. Revizuirea traducerii a fãcut-o el impreunã cu ortodoxul Dimitrie Eustatievici, care la 1790 a tipãrit la Sibiu«Dezvoaltele ºi tilcuitele Evanghelii»,iar la 1791 «Sinopsis, adicã cuprinderea pe scurt a Bibliei»,ambele pentru uzul [coalelor romane ortodoxe, al cãror inspector era Eustatievici. Samuil destina traducerea sa, fãcutã dupã textul grecesc al Septuagintei, textul folosit in cultul Bisericii Ortodoxe ºi de Sfinþii Pãrinþi din Rãsãrit, tuturor romanilor ºi a oferit-o spre publicare Episcopului ortodox Gherasim Adamovici de la Sibiu ºi numai plangerea lui Ioan Bob cãtre autoritãþi a impiedicat tipãrirea ei la Sibiu285. O intemeiere istoricã amãnunþitã a ideilor sale anticatolicizante ºi o difuzare a lor in clerul unit a urmãrit-o Samuil Micu Clain prinIstoria bisericeascãin trei volume, intocmitã in mare parte dupã opera cu acelaºi nume a galicanului Fleury, care este o paralelã la «Procanonul» lui Petru Maior, intocmit dupã Iustinus Febronius. Petru Maior se referã adeseori la ea in aceastã operã a sa. Samuil Micu fãcuse prin adnotaþiile sale marginale aplicãri la situaþiile concrete din Biserica unitã, aºa cum Petru Maior adaptase opera anticatolicã a lui Febronius la aceleaºi situaþii. Opera lui Samuil Micu este uriaºã. Ea cuprinde vreo 22.000 pagini, din care nu s-au tipãrit decat vreo 4.000 de pagini290. Din aceastã operã, o bunã parte constã din traducerea Bibliei, a multor opere ale Sfinþilor Pãrinþi ai Rãsãritului ºi a canoanelor celor 7 Sinoade Ecumenice (vreo 14.200 pagini in total). N-a tradus nimic din vreun Pãrinte din Occident ºi nici decrete ale Conciliilor din Occident. Voia sã intãreascã Biserica sa in spiritualitatea patristicã ºi in disciplina canonicã orientalã, impotriva acþiunii de a introduce in ea spiritualitatea ºi decretele Conciliilor catolice din Occident. Cele douã lucrãri de istorie bisericeascã ale lui, sunt intocmite dupã izvoarele istoricilor greci ºi se opresc la secolul al VIII-lea. Din Occident nu traduce decatIstoria bisericeascã, a galicanului Fleury, prin care se combãtea primatul papal ºi se pleda pentru sinoadalitate ºi pentru independenþa Bisericilor naþionale. Samuil Micu traduce vreo 37 de lucrãri din Sfinþii Pãrinþi rãsãriteni: din Sfantul Vasile cel Mare(Randuielile monahale),din Sfantul Ioan Gurã de Aur, Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, din Sfantul Grigorie Teologul, din Sfantul Cyril al Alexandriei ºi din Sfantul Cyril al Ierusalimului,din Efrem Sirul etc. Traduce numeroase scrieri de asceticã ºi spiritualitate rãsãriteanã, autori filocalici:Scaralui Ioan Scãrarul, din Sfantul Maxim Mãrturisitorul, din Nil Sinaitul, Dorotei,Patericuletc. Este poate cel mai fecund traducãtor roman din Sfinþii Pãrinþi rãsãriteni, alãturandu-se marii lucrãri de traduceri patristice declanºatã in acel timp in Principate de cãtre miºcarea paisianã. Samuil Micu voia sã menþinã credinþa ºi spiritualitatea poporului unit in unitatea spiritualitãþii tradiþionale ortodoxe, contribuind, prin traducerile sale, in acelaºi timp la inviorarea acestora in tot poporul roman. Samuil Micu a intreprins opera de traducere a Sfinþilor Pãrinþi rãsãriteni, din convingerea cã credinþa adevãratã a Bisericii de la inceput se cunoaºte din scrierile Sfinþilor Pãrinþi ºi tot ce s-a adãugat dupã aceea este eroare. Samuil Micu merge mai departe ºi declarã cã cei mai mulþi tineri uniþi, trimiºi la ºcolile strãine, pierdeau nu numai dragostea pentru tradiþiile specifice ale Bisericii romane, ci mulþi se ºi deznaþionalizau. De aceea el recomandã sã nu se mai trimitã tineri uniþi pe la acele ºcoli: «Aceasta rãu fac, cã cei mai mulþi romanicare invaþã acolo nu numai de lege, ci ºi de neamul romanesc se leapãdã ºi tãgãduiesc». «Romanii ºi in episcopiile celelalte au nu invaþã, au care invaþã se ruºineazã a se zice romani ºi mai bine voiesc sã se zicã de alt neam»293.
  19. Alexandru, Suportul moral de-a lungul timpului este imposibil de cuantificat, asta intr-o discutie fara referire la posibilitati materiale, la resurse economice. Despre uniatismul din Transilvania si despre parerea reprezentantilor Scolii Ardelene revin mai tarziu. Sper sa nu se supere Adrian ca o sa dau citate din Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior.
  20. Da, Adrian, depinde de cum se liciteaza. Pt explicatii, argumente si date suplimentare la ce am afirmat mai sus recomand lucrarea parintelui Staniloae, "Uniatismul din Transilvania. Incercare de dezbinare a poporului roman."
  21. Cand unii colegi de forum o sa inteleaga ca credinta nu este platforma politica adaptabila in functie de situatie pt a prosti poporul, imbunatatibila in functie de epoca si de context, supusa adaptarii corecte politicieneste, atunci probabil o sa realizeze de ce unicitatea si continuitatea sunt importante, esentiale in materie de religie.
  22. N am reusit sa citesc ultimele doa pagini, dar ma opresc la aberatia despre prividentialitatea "implementarii" greco-catolicismului. Greco catoliilcismul este incercarea vaticanului de a impune romanilor din Transilvania supunerea fata de papa, indiferent "cat de catolica" era noua religie. Religia este una dintre componentele de baza ale culturii unui popor, de aceea popoarele idin occident nu au ignorat-o in campaniile lor de expansiune. Romanii din Transilvania au suferit enorm din cauza rezistentei opuse in fata impunerii catilolicismului. Sate intregi de romani au traversat Carpatii pt a fi ortodocsi in liniste.
  23. Legat de antisemitismul ML: Astfel, Leonard Kirschen – evreu de origine – care nu poate fi suspectat de partinire a legionarilor, in cartea sa “Detinut al justitiei rosii”, dupa ce ii eticheteaza pe toti drept niste “fanatici antisemiti” pe care nu avea rost sa-i contrazici, recunoaste: “cei din Garda de Fier erau de fapt singurii in care puteai avea totala incredere ca nu te denunta, ca te ajuta la nevoie si ca au intelegere pentru nenorocirea care s-a abatut asupra ta”. Sa dea Domnul sa fie lumea plina de astfel de “fanatici”, care in “antisemitismul” lor isi urasc intr-atat dusmanii, incat ii ajuta si le arata intelegere cand se afla in nenorocire! Despre comportamentul frumos al legionarilor in temnita marturiseste si parintele Nicolae Steinhardt: “Referitor la camarazii legionari, nu pot spune decat ca purtarea lor fata de mine a fost frateasca. Mi-a venit in ajutor si reputatia mea de evreu osandit pentru ca a refuzat sa fie martorul acuzarii intr-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil si cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinta dovada in locul unde multi altii si-au pierdut cumpatul, omenia si stapanirea de sine”. Cea mai amanuntita descriere a vietii detinutilor politici o face Ion Ioanid in “Inchisoarea noastra cea de toate zilele”. Marturiile sale despre legionari merita sa fie luate in seama. “Cu toate ca nu impartaseam toate punctele lor de vedere, din toate gruparile sau categoriile de detinuti pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor de puscarie, la ei am intalnit procentul cel mai mare de tinuta demna, comportare onorabila si caracter integru. Am convietuit cu ei in mai toate inchisorile, respectandu-ne reciproc si bucurandu-ma de increderea lor, ceea ce am considerat, nu fara mandrie, ca o apreciere a incercarilor mele de a avea o atitudine de care sa nu-mi fie vreodata rusine. Mi-au fost totdeauna de ajutor, mai ales moral, si taria de caracter a unora dintre ei mi-a fost exemplu, chiar daca eu nu am putut-o atinge”. “Desi si legionarii erau la fel de interesati sa primeasca informatii, ei nu se aratau ahtiati sa le obtina cu orice pret, iar atunci cand aflau o stire nu intrau in efervescenta ca ceilalti detinuti. Oricat de senzationala ar fi fost stirea, o receptionau cu un calm si sub rezerva verificarii, care noua ne facea impresia fie a unui dezinteres de neinteles, fie a intentiei de a ne sfida, dovedindu-ne ca ei nu sunt ca toata lumea. Adevarul era ca nici nu erau ca marea majoritate a lumii. Erau disciplinati si aveau o stapanire de sine care ii impiedica sa aiba reactii pripite, punandu-i la adapost si de entuziasme si de deprimari nefondate, pe care sa le regrete mai tarziu”. (fragmente din ”Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise”. foaienationala.ro)
  24. @strezahuzum 'Intr-o tara civilizata, religia e o chestiune privata, tine de individ. ' Da, spune asta papei, rabinilor evrei, musulmanilor si altor lideri religiosi care au sustinut prozelitismul, uneori cu arma, au santajat, furat, ucis in numele credintei lor. Cand a impus vreodata ortodoxia, cea romaneasca aici de fata, altora? Catedrala Mantuinrii Neamului, chiar daca nu e intr-un moment providential, se justifica tot prin majoritatea covarsitoare ortodoxa. Daca lu' evreul sau catolicul sau musulmanul nu-i convine poate sa-si gaseasca o alta tara mai primitoare, daca nici romanii nu au fost toleranti de-a lungul istoriei lor. Tocmai asta mi se pare una din principalele probleme in existenta lor: au fost prea toleranti, prea permisivi, prea au mizat pe bunul simt al altora. 'Mai multe ore de istorie nu inseamna imbunatatirea sistemului de invatamant. Stiu ca e o obsesie a nationalistilor isterici, predarea istoriei in scoli si "manualele de istorie", pentru ca sunt constienti ca doar prin scoli generale si licee iau majoritatea romanilor contact cu "istoria adevarata". Dar invatamantul prin indesare pe gat nu e niciodata profitabil pe termen lung, iar reactia e garantat negativa. Mult, mult mai eficient e sa incurajezi minoritatea care e cu adevarat interesata de subiect si sa "popularizezi" istoria nationala prin carti, filme, samd. ' Mai multe ore de istorie, in care sa se vorbeasca despre valorile, simbolurile, acestui neam, despre reala istorie, atat cele bune, cat si cele rele. Nu stiu cum iti permiti sa satirizezi subiectul asta, cu 'istoria adevarat', de parca ar fi cine stie ce fantasma mistica, cand realitate evidenta este ca romanii nu-si cunosc istoria, martirii, eroii, ajungand sa le fie rusine, sa le para rau ca s-au nascut pe aceste meleaguri. Tu consideri istoria o materie facultativa? Toate tarile din lumea asta invata istoria de mici, fiind parte din identitatea lor nationala, si tie ti se pare ca e absolut irelvant, ocupatie extrascolara de ora 3 noaptea, cand toate lucrurile interesante si utile s-au epuizat. Daca oamenii nu au absolut nici o idee despre un lucru nu pot sa-si doreasca sa si-l cunoasca.
  25. @Fane Se poate spune ca parintele Arsenie Boca a avut legatura cu Legiunea prin prisma faptului ca si duhovnicul si organizatia au fost aparatoare ale ortodoxiei. Arsenie Boca a fost anchetat sub acuzatia ca ar avea legaturi cu Miscarea Legionara, 'datorita misticismului' sau exacerbat. Fiind un mare duhovnic, oamenii il cautau, era foarte popular.. iar comunistii vedeau instigari si pactizari impotriva oranduirii socialiste oriunde se strangea lume. Parintele Boca a militat pentru depolitizarea oricarei miscari care vrea sa fie o aparatoare a ortodoxiei, si nu a fost niciodata de acord cu actele vindicative 'ochi pentru ochi..', sangeroase, violente.